Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum nu am găsit sensul vieţii în Himalaya (III)


Irina Vasilescu

17.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
TRECĂTOAREA
 
Suntem pe drum de zece zile, bătând cu piciorul sistemul de văi care înconjoară muntele Manaslu, din Nepal. În seara zilei a zecea de trek, ne pregătim psihicul şi echipamentul pentru partea cea mai grea a călătoriei: plecarea de la noapte către Larkya Pass, trecătoarea himalayană aflată la aproximativ 5.200 metri altitudine. Suntem mai tăcuţi. Nu prea ştiu ce mă aşteaptă. În mod aberant, asta mă preocupă, de parcă bătându-mi capul cu necunoscute şi făcând scenarii aş putea să aflu ce este într-adevăr acolo. It's going to be a long night...

*
 
Noaptea dinainte de trecătoarea Larkya. Urmează porţiunea cea mai lungă şi periculoasă a călătoriei, la altitudinea cea mai mare. Trezirea la 2.30. M-am culcat pe la ora 22, dar nu prea am dormit. Mintea mi-a funcţionat în gol, preocupată de gânduri inutile, mare parte a nopţii. Ies din căldura sacului de dormit la frig, întuneric, lumina frontalei, chirpiciul de pe pereţii cabanei. Creierul mi-e setat pe pilot automat. Consum minim, observaţii minime, afect minim, eficacitate maximă. Ce TREBUIE făcut? Pantaloni. Plasturi la călcâi, just in case. Şosete. Şireturi. Să fie bine strânse. Bluză de corp. Stratul 2. Stratul 3. Ce intră în geanta dusă de porter. Ce intră în rucsacul meu. Să nu uit să iau apă de băut. Mi-e frig. Nu, e inutil să-mi fie frig, foame, să fiu tristă sau emoţionată. Acum trebuie să mă organizez, deci nu mai simt nimic. Micul dejun. Nu mi-e foame. Mănânc tot, pentru că îmi va trebui. Pufoaică. Rucsacul închis înainte să pun mănuşile. Cagula. Toţi tăcem. Suntem încordaţi. Sunt bine? Sunt bine. Cum adică "bine"...? Nu contează. Pornim. Mergem în tăcere, ca teleghidaţi, în şir indian şi apropiaţi unul de altul. Ca măgarii pe care i-am întâlnit mai jos pe potecile de munte. Impasibili. Nu-mi place, dar nu-mi voi da seama de asta decât mult mai târziu. Merg mai departe. Pas cu pas, habar n-am unde, merg, la fel cu cei din faţa şi din spatele meu. Când ne mai oprim, mă lovesc uşor, din inerţie, de persoana din faţă. Nu mă amuză. Nu mă deranjează. La lumina frontalei nu văd decât fundul şi călcâiele bocancilor persoanei din faţa mea.
 
Treptat, începe să se lumineze. Mă întorc întâmplător să privesc în urmă şi rămân perplexă - soarele se presimte, geană portocalie cu geană portocalie, din spatele munţilor. Acum unul din versanţii uriaşi din stânga noastră e plin de o lumină roz. Începem să ne minunăm de cât e de frumos, străbat primele glume, primele râsete timide şi haz de necaz - ne-a îngheţat apa de băut în recipiente. Începem să ne amintim că suntem oameni. Suntem animale solare. Am avut dovada în dimineaţa asta. Încep să mă simt bine şi să mă pot bucura. Partea mizerabilă a trecut. Sper să nu fiu niciodată redusă realmente la amoeba care a pornit la 4 dimineaţa din Dharamsala.
 
Drumul devine, treptat, incredibil de frumos. E senin de tot. Pe zăpada îngheţată, francezii dinaintea noastră au scris încurajări pentru francezii din urma noastră: "ALLEZ RORO!" Hai, Roro, că poţi!
 
E ciudat să fii la 5.000 metri. Mă simt invincibilă. Până atunci, în fiecare zi am refuzat să trag de mine. Am rezervat totul pentru astăzi. Am economisit, în zece zile de mers, fiecare fărâmă de energie. Aşa că... mă apuc să trag de mine. Să merg cât pot de tare până la bolovanul ăla. Sau să nu mă opresc deloc timp de 15 minute (da, la 5.000 metri, când gâfâi după oxigen şi muşchii se mişcă de parcă înoţi prin miere, să nu faci pauze este o provocare). După câtva timp, în plămânul stâng încep să simt ceva ca o minge de tenis, care mă împiedică să-l umplu cu aer. Frica de bolile de altitudine mă opreşte din joacă. Chiar dacă am uneori senzaţia că "pot".
 
Perspectiva pasului următor devine o provocare din ce în ce mai mare, dar automatismul pe care mi l-am impus funcţionează fără cusur. Mergem într-un şir disipat pe o distanţă foarte mare, conform ritmului fiecăruia. Urc o pantă lină şi scurtă prin poteca de pe zăpadă. Merg automat, cufundată în gânduri. Încep să văd din ce în ce mai mulţi oameni. Fără să-mi dau seama, am ajuns.
 
Suntem în trecătoarea Larkya, la 5.130 metri altitudine. Alţii zic că e la 5.160 sau 5.200. Discutabil. Cert e că aici este punctul culminant al traseului (atât din punct de vedere al altitudinii, cât şi al efortului depus pe drum). Văd un fel de platou, nu foarte mare, inundat de soare şi acoperit de zăpadă. De o parte şi de alta, munţi imenşi, cu atât mai uriaşi cu cât noi, aflaţi totuşi la peste 5.000 metri, suntem abia spre poalele lor. În spate, poteca lină pe care am urcat. În faţă, o coborâre destul de abruptă. În vreo două locuri, mănunchiuri colorate de steaguri budiste. Pâlcuri de turişti victorioşi îşi fac poze. Aerul pare atât de subţire, încât mi-e teamă că dacă inspir ceva mai zgomotos, îl sfâşii. Mă simt perfect. Mănânc un Snickers.
 
Momentele summit-ului (al meu, personal) au fost însă altcândva, cu câteva zile înainte. Întâi când am ajuns în Base Camp şi apoi când m-am aşezat să mă bucur, înainte de Dharamsala. Atunci, de fiecare dată, am simţit că ajung într-un loc. În Larkya Pass, simt bucuria mai pragmatică a unui obiectiv îndeplinit, a unui concurs câştigat. Poate datorită faptului că m-au luat pe nepregătite, momentele dinainte au însemnat mai mult decât "victoria plănuită" din trecătoarea Larkya.
 
Mă bucur, aşa cum se cuvine. Facem poze şi filmuleţe. Am luat foaia A4 cu "Save Roşia Montană!" şi fac poză cu ea, împreună cu Alex. Poza asta mă emoţionează, la fel ca hârtia din mâna mea. Mă întreb ce s-o fi întâmplând pe tema asta în ţară. Şi acasă îmi pare...nu departe, ci undeva în imaginaţia mea, înăuntru. Foaia cu SRM e singura dovadă că "acasă" există. Nu mi-e dor, doar mă întreb curioasă ce se mai petrece în lumea mea, cea din afara Nepalului.
 
Imediat după Larkya Pass, urmează o porţiune de coborâre abruptă, pe o potecă îngustă, acoperită de zăpadă în curs de topire şi mărginită de o prăpastie. Acolo mă întâlnesc cu cele patru femei porter din echipă. Îmi ajung până la umăr şi cară, în medie, 30-40 kilograme fiecare. (Din câte am înţeles, excursia asta a fost un fel de vacanţă pentru porteri, obişnuiţi cu câte 60-100 kilograme în expediţiile serioase). Cu fuste, bluze de trening şi broboade au pornit la drum şi au trecut trecătoarea Larkya, la peste 5.000 metri, prin zăpadă. Când nouă ne tremură curajul în noi, cu tot cu beţele noastre de trekking şi bocancii performanţi, porteriţele merg cu paşi mărunţi, în tenişii lor mici, şi... glumesc. Chicotesc şi ciripesc în permanenţă în nepali. Din când în când, câte una cade în fund (cu prăpastia lângă). Râde şi îşi aşteaptă colega să o ajute să se ridice, apoi pornesc din nou. Eu sunt în spatele lor, mai sus. Ca un occidental politically correct ce sunt, am decis să merg să le ajut. Cum? Nu ştiu, văd eu când le ajung din urmă - poate le dau unul din beţele mele, le ajut să se ridice, cine ştie... Nu le-am ajutat, pentru că, pe tot parcursul drumului, nu am reuşit să le ajung din urmă. Când nu mă tem pentru propria piele, le privesc, neputincioasă şi ruşinată, la vreo 10 - 20 de metri mai jos, căzând, râzând şi ridicându-se. Când, în sfârşit, terenul devine mai blând şi le ajung din urmă, nu mai au nevoie de ajutor. Mă simt foarte jenată că nu sunt nepaleză.
 
Într-un fel, pe parcursul drumului, simt uneori că m-am sălbăticit. Sau a apărut (s-a trezit...?) o nomadă în mine. Când am o problemă sau nişte nervi de rumegat, simt nevoia să merg. Nu contează unde, doar să păşesc vreme îndelungată.
 
În ultima zi de trek, am mers mai puţin de două ore. Planul era ca din Dharapani, ultimul sat în care am ajuns, să ne ia nişte jeepuri care să ne ducă în Bhulbule, localitatea în care au acces şi autobuzele spre Kathmandu. Acolo urma să înnoptăm şi să luăm autobuzul a doua zi. N-a fost să fie aşa, pentru că jeep-urile au fost "deturnate" de alţi turişti, care le-au oferit o sumă mai mare decât noi. Am rămas, deci, peste noapte în Dharapani, urmând ca a doua zi să facem ambele segmente de călătorie (jeep+autobuz).
 
Seara, după cină, am organizat un soi de ceremonie pentru a le mulţumi porterilor şi a le înmâna bacşişurile. Cu groază, m-am pregătit pentru un fel de serbare şcolară cu bani la sfârşit. Dar am fost surprinsă. Oamenii erau autentic emoţionaţi. Pe rând, au venit să ne strângă mâna fiecăruia. Ne priveau în ochi cu recunoştinţă şi bucurie. Am simţit pentru ei o admiraţie mai abitir decât cea de până atunci.
 
Apoi, am petrecut ca la final de excursie - cu tobe, dans, muzică populară interpretată live (ei au cântat la nesfârşit Risham Firiri, care pare a fi un şlagăr, şi noi ne-am ambiţionat să ragem "Mă dusei să trec la Olt" şi "Aseară ţi-am luat cercei" şi să-i prindem în horă). Ni s-au alăturat şi alţi porteri şi excursionişti de prin sat.
 
Bucuria ar trebui să fie atât de simplă, aşa cum o simt porterii. Muncesc din greu, apoi petrec şi sărbătoresc când îşi primesc banii. Îi privesc cum dansează şi mă gândesc că ne complicăm viaţa inutil, o trecem printr-o mulţime de filtre, apoi ne plângem că ne lipsesc simţirile autentice. Mi se umezesc puţin ochii, probabil cu ajutorul celor două beri consumate la petrecere.
 
ÎNTOARCEREA
 
Am plecat de dimineaţă cu jeep-ul din Dharapani. Am făcut 4 ore pe un drum îngust, şerpuit, stâncos, prăfuit şi abrupt, mărginit de o prăpastie. Jeep-ul era tip "papuc", cu 5 locuri pentru oameni şi spaţiu pentru bagaje în spate. Am fost 17 pasageri, cu tot cu bagajele aferente: înghesuiţi pe banchete, în remorcă, deasupra, călare pe bagaje şi câte unul atârnat pe exteriorul jeep-ului, cu mâna vârâtă pe geam, ţinându-se de mânere. Ultimii doi, soţia (sau iubita) şoferului şi copilul lor, au fost luaţi impromptu pe drum şi înghesuiţi în faţă, lângă el. Din când în când, mai luam, tot agăţaţi de maşină, unul sau doi autostopişti suplimentari, că vorba aia - era loc.
 
Drumul a părut să fie foarte agreabil. Pentru şofer. Se oprea să stea de vorbă cu aproape fiecare om pe care îl întâlnea. Din mers, şi-a cumpărat o cartelă cu un cod de reîncărcare pentru mobil, pe care s-a apucat apoi să îl dicteze cuiva la telefon.
 
Am ajuns la Bhulbule cu praf şi în suflet (deşi am fost printre privilegiaţii care au stat în maşină). Am luat, apoi, autocarul şi ne-am minunat când am dat de asfalt, în drumul spre capitală. Şoferul avea un copilot, care periodic se dădea jos ca să alunge găinile/caprele din drum sau să îi semnalizeze, prin lovituri ritmice în caroserie, dacă are loc să treacă. S-a lăsat seara, şi într-un târziu s-au aprins şi farurile.
 
După atâtea văzute, am senzaţia că nu mai am la ce să mă întorc. Viaţa mea mi se pare plină de frivol şi refuz să o recunosc. We're half awake in our fake empire.
 
BUCUREŞTIUL
 
Am ajuns acasă. Mi-am târât geanta de expediţie peste prag. E linişte. Apartamentul îmi pare gol. Mă aşez în fund pe parchetul din sufragerie. Mă uit în jur. Pereţi albi, mobilă minimalistă de IKEA. Nu sunt acasă. Mă simt străină şi asta mă amărăşte. Dacă nu sunt de aici, atunci de unde sunt? De nicăieri. Mă podideşte plânsul. Nu ştiu exact de ce.
 
Cred că acum, întoarsă acasă, am un fel de reacţie adversă la obişnuit. Apartamentul, obiectele şi hainele îmi sunt binecunoscute - ştiu, raţional vorbind, că îmi aparţin. Dar nu le simt ca fiind ale mele. Nu e casa mea, Dracaena asta nu-mi aparţine, nu recunosc farfurioara asta. Mă simt ca un extraterestru. Nu mă bucur că m-am întors, pentru că simt că nu m-am întors nicăieri. Toată întoarcerea asta mi se pare lipsită de sens. Sunt suspendată undeva, şi cel mai tare mă întristează nu asta, ci faptul că nu ştiu unde aş vrea să aterizez.
 
Nu aş fi vrut să mai rămân în Nepal. Mi-a plăcut să călătoresc acolo, dar nu concep să fi rămas. Atunci ce aş fi vrut? Să mai călătoresc, cred. Din copilărie am bătut lumea în toate direcţiile, cu părinţi, prieteni sau singură. Dar mi se pare că abia acum am descoperit un fel de a călători real, brut. Cu droguri sub formă de senzaţii, cu high-uri de pe urma noului absolut. Mai vreau. Să văd lucruri pe care nu mi le imaginam, să mă simt altfel, să nu mai călătoresc înconjurată de bula mea de familiar.
 
Mi-a luat cam o zi şi jumătate să încep să mă simt acasă. Să intru în ritm, să mă trezesc, să decantez. Acum, la trei luni după întoarcere, totul e din nou normal. Nu am găsit sensul vieţii pe care îl căutam, naiv. Dar am devenit cât se poate de conştientă de timpul finit care îmi este dat, de faptul că fiecare minut petrecut în trafic este pierdut ireversibil şi că sunt locuri în lume unde este suficient să te afli ca existenţa ta să capete mai mult sens. Locurile acelea nu se găsesc în Sectorul 1. Şi simt că încep să am, din nou, nevoie de o pauză.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer