Iulia Popovici: De ce ţi-ai dorit atît de mult să faci regie în Franţa (unde ea nu se studiază la nivel de licenţă, iar foarte mulţi regizori nu au formaţie universitară "de specialitate")?
Eugen Jebeleanu: Cred că aveam nevoie de un cadru de genul ăsta ca să-mi pot găsi identitatea... E vorba de doi ani, în care facem suficient de multă practică, avem ateliere de regie şi de dramaturgie cu David Lescot, lucrăm cu teatre din Paris, gen Théâtre Ouvert, La tempête. Avem de făcut un stagiu de asistenţă de regie în anul II şi asta e bine pentru mine, pentru că voi putea să lucrez cu un regizor la scenă... Şi mă ajută să cunosc mai bine mediul teatral de aici, care pare deschis, dar e la fel de polarizat ca la noi, cred, mi se pare chiar mult mai greu să-ţi găseşti un loc aici. În fine, mă structurează şi chiar învăţ chestii despre care habar nu aveam, producţie, politică culturală etc. Lucrul cel mai bun sînt legăturile cu noii colegi, tineri regizori din şcoli complet diferite, de la un absolvent de Beaux-Arts de la Strasbourg la artist asociat la Comédie de Reims şi un asistent la Joël Pommerat. Noi ăştia cinci, care lucrăm împreună, vrem să creăm, în afara proiectelor personale şi cu propriile companii, un colectiv împreună. Şi am vrut să fac masteratul aici pentru că aici am ce vedea, am ce acumula, vreau să lucrez aici şi să descopăr altceva decît dacă aş fi făcut masteratul de regie la UNATC.
I.P.: Şi cum se împacă dorinţa ta de a lucra în Franţa cu revenirile periodice în România?
E.J.: Nu vreau deloc să renunţ la România şi la a face teatru acolo. Cred că, în prima fază, cînd am plecat din ţară, a fost fără să mă gîndesc prea mult la viitor şi la ce se va întîmpla. Din păcate, am cam luat o pauză de joc şi, încet-încet, a devenit chiar secundar rolul de actor, mi-a părut rău, însă descoperisem regia şi a început să-mi placă să mă joc. De la primul proiect, am gîndit această Companie 28 (alături de Yann Verburgh) ca avînd un demers artistic multicultural, care să unească artişti români şi francezi. Ori să promovăm texte contemporane româneşti în Franţa şi invers, ori să promovăm şi să exploatăm limbajul nonverbal prin spectacole de teatru-dans, deşi nu cred că asta e descrierea a ceea ce am făcut cu CANIN FeLIN şi Isadora. În fine, pe urmă, cînd m-am întors în Bucureşti, voiam foarte tare să lucrez cu foştii colegi, o generaţie foarte bună de actori, cu care îmi doream să creez un colectiv, să ne unim şi să susţinem teatrul angajat din România. Şi uite aşa, am început să fac spectacole în Bucureşti, la Green Hours, şi mai apoi la Timişoara, în galerii de artă. Compania 28 înseamnă acum, pentru mine, vocea unei generaţii (a celor născuţi în \'89), una de experiment din toate punctele de vedere, şi se simte că asta şi vrem să facem, să continuăm experimentul. Fac teatru în România pentru că mă frămîntă, e necesar să punem întrebări şi e important să căutăm noi modalităţi pentru a suscita interesul spectatorului pentru teatru, pentru a-l activa şi a-l face să conştientizeze că teatrul e politic şi că el, spectatorul, ca individ, poate să modifice mentalităţi şi să decidă.
O definiţie a teatrului independent
I.P.: E din ce în ce mai obscură şi mai disputată, în ultimii doi ani, definiţia a ceea ce, în ultimul deceniu, a devenit cunoscut drept teatru independent. Ce înseamnă pentru tine această formulă, "teatru independent"?
E.J.: Teatrul independent e pentru mine acel cadru artistic în care libertatea de exprimare nu e cenzurată, în care oameni cu aceleaşi crezuri se pot întîlni, pot propune (şi cîteodată chiar le iese) un soi de teatru alternativ - diferit ca titulatură cam de fiecare dată (politic, manifest, documentar etc.) -, dar 100% angajat în contextul actual. Încerc de mult să găsesc o definiţie a teatrului independent, acela pe care şi eu îl fac, nu teatrul de consum care se face în sălile private din Bucuresti, şi cred că rimează cu subversiv, de atitudine, emergent. Asta dintr-un punct de vedere al demersului artistic, însă în România cred că teatrul independent include, juridic vorbind, toate asociaţiile sau structurile independente faţă de stat care se autofinanţează sau care sînt rareori susţinute de Stat prin programe culturale ca AFCN sau ICR. Însă din ce în ce mai puţin. Şi atunci, cred că, pentru a reuşi să supravieţuiască din buget propriu, acest teatru tinde din ce în ce mai mult să intre în zona privată. Care nu e rău că există, însă eu, personal, nu vreau să intru în el. Întotdeauna am considerat teatrul independent ca un val contra curentului, adică o avangardă şi o formă de teatru non-convenţional. Acum, după ce am cam renunţat să joc în teatrul de stat şi fac teatru independent, sînt artist independent, îmi dau seama că el este încă nebăgat în seamă ca fiind teatrul care desenează cel mai bine prezentul, care, pe lîngă calităţile pur estetice, mai are şi alte scopuri, de ordin educaţional. Aici, în Franţa, toţi sînt independenţi, însă ori faci teatru în regim subvenţionat, ori faci teatru privat. Ţine şi de bunul-simţ al fiecărui artist în parte să ştie unde se încadrează.
I.P.: Şi totuşi, există şi limite în a fi deosebit de experimental - o relaţie problematică, de pildă, cu publicul pe care ţi-l doreşti, mai ales cînd e vorba de teatrul angajat.
E.J.: Am văzut atît de multe spectacole în care nu ne adresăm nimănui şi, în general, nu spunem nimic, încît mă întreb care ar mai fi sensul şi rostul teatrului. Cum poate el să ajungă la spectatorul simplu şi needucat cu un limbaj codat din care nimeni, de fapt, nu înţelege mai nimic, iar atunci cînd se înţelege, de obicei, e vorba de ceva care se adresează unor oameni deja de acord cu acel discurs, deci totul rămîne cam fără repercusiuni, fără impact? Mi se pare interesant de chestionat dacă teatrul social e acela care vorbeşte despre minorităţi sau cel care se adresează lor, din punct de vedere strict al narării spectacolului, al beneficiarului.
I.P.: Cum te raportezi tu, "conceptual" vorbind, la aceste limite ale artei independente?
E.J.: Din păcate, de multe ori mi se pare că teatrul independent e aşa, ceva elitist, făcut pentru oameni deştepţi. Nu ştiu, îmi pun întrebări, oare am face mai bine dacă am propune un fel un teatru de rezistenţă sau e mai percutant unul care loveşte puternic din punct de vedere al vizibilităţii (loc unde se joacă, numărul de spectatori), dar riscînd să pierdem simbolul? Mi-e greu să definesc, în acest moment, chiar şi ce face compania mea (Compania 28): e de atitudine, e teatru angajat, e politic (deşi totul e politic), e performance, e manifest, e militant? Şi parcă m-am săturat de artişti care vin să-mi spună că viaţa e de căcat, iar ei decid asta din start, fără să vină cu o fereastră deschisă spre acţiune, nu să tot aşteptăm, cam de prea multă vreme, ca cineva să facă ceva... Cred că nu prea îmi plac nici spectacolele mele atunci cînd dau lecţii...
Cred că-mi pot asuma riscuri în teatru, la fel ca în viaţă
I.P.: Cine şi ce anume influenţează teatrul pe care-l faci sau pe care vrei să-l faci?
E.J.: Cred că aceşti ultimi ani petrecuţi în străinătate au avut un impact asupra gustului meu teatral. Am văzut multe spectacole care m-au educat ca spectator şi m-au inspirat ca tînăr artist dramatic. Situaţia în care mă aflu, şi anume, a imigrantului, influenţează, de asemenea, ceea ce fac în teatru. Mă simt în minoritate în mijlocul unei mulţimi şi, pentru că doar prin teatru ştiu să mă exprim - ca actor / regizor / autor (încă îmi permit libertatea de a jongla de la o disciplină la alta) -, fiecare act artistic devine pentru mine o necesitate, un strigăt, o întrebare. Multitudinea de subiecte arzătoare de care mă izbesc zi de zi influenţează în mod substanţial teatrul pe care-l fac şi pe care vreau să-l fac. Şi nu în ultimul rînd, publicul. Aici mă refer la raportarea mea şi a actorului la el. Integrarea spectatorului în conceptul şi cadrul scenografic al spectacolului este pentru mine esenţială, atît din punct de vedere senzorial, cît şi al egalităţii dialogului. O poveste banală poate influenţa enorm următorul spectacol, atîta timp cît ea, povestea, reprezintă o urgenţă. Sînt foarte interesat de ceea ce poate ascunde sau dezvălui "intimul" în contextul politicosocial- mediatic. Şi poate cel mai mult mă influenţează - sau mai degrabă tind spre - îndepărtarea etichetelor.
I.P.: Ce ţi-ai dori tu, ca artist, pentru scena independentă românească?
E.J.: Oare există o modalitate ca împreună să creăm o platformă sau ceva de genul ăsta, care să facă din teatrul independent o formă specifică de adresare către public, şi poate chiar să ne eliberăm de schema teatru public / teatru privat, o formulă prin care respectivul spectator să poată participa activ la întreprinderile acelui loc, mă gîndesc acum la La Cartoucherie sau la fostele cooperative, o platformă care, prin pluridisciplinaritate, să reuşească să creeze reale spaţii de educaţie culturale şi politice etc.? Utopic, ştiu..
I.P.: Aş mai vrea să spui ce înseamnă pentru tine riscul în teatru şi pînă unde ţi-l poţi asuma.
E.J.: Asta e cumva ultima întrebare şi cea mai mare. E un subiect vast, cred. Se intersectează multe lucruri aici. Nu ştiu dacă risc înseamnă să spui adevărul sau să nu închizi ochii la ororile din jur şi să ai dorinţa de a acţiona. Dacă vreau şi simt că trebuie să susţin o idee, un caz etc., cred că pot să merg departe pentru ca finalul să fie pozitiv, adică să schimbăm macazul. Cred că-mi pot asuma riscuri în teatru, la fel ca în viaţă. Dacă eşti conştient de ceea ce se întîmplă, cunoşti şi cauzele, şi efectele, pe scurt, te simţi îndreptăţit să deschizi gura, atunci rişti şi-ţi asumi. Altfel, e ca în vorba aia românească cu vaca aia care răstoarnă găleata cu lapte... Sper să nu mă cenzurez vreodată în viitor.