Apropiindu-se de roluri cât mai variate şi refuzând instalarea într-o singură formulă de joc, artista originară din Câmpia Turzii are un repertoriu în care se regăsesc atât personaje din Gogol, cât şi unele inspirate din universul unor autori de astăzi, precum M.J. Weeks, Mircea Cărtărescu sau Sarah Kane. Fascinată de aceasta din urmă, Raluca Lupan dă viaţă, în 2011, personajului feminin din 4.48 Psihoză (regia Alexandra Felseghi), montare care a constituit chiar spectacolul său de disertaţie. Cea mai recentă reprezentaţie a avut loc în data de 2 februarie 2014, la Cluj-Napoca. Pe 21 martie 2014, Raluca Lupan participă cu performance-ul THE BREAK(up) în cadrul programul maraton Caută o reacţie!, organizat de Reactor la Cluj.
(foto: Dinu Lazăr)
Beatrice Lăpădat: Cele mai multe dintre rolurile tale si, de altfel, ceea ce eşti şi ce manifeşti dincolo de scenă reprezintă o provocare a rolurilor de gen în societatea actuală. Mă gândesc aici la personaje precum Lilith din Un toast cu Diavolul (regie Cristian Pascariu), la "She" din This is my body. Come into my mind (regie Alexandra Felseghi, coregrafie Melinda Jakab) şi, bineînţeles, la "Ea" din 4.48 Psihoză. Crezi că respingerea conceptului tradiţional de femeie / feminitate te împinge către anumite personaje sau îţi iei libertatea de a infuza tu în acele personaje ceea ce crezi că te defineşte şi din acest punct de vedere?
Raluca Lupan: Conceptul ăsta de "femeie" l-am căutat din adolescenţă. Mă pasionau maşinile şi motocicletele, urcatul în copaci, adoram bicicletele şi îmi plăcea să fumez. Nimic din ceea ce fac fetele. Ascultam rock / metal şi citeam Cronicile Vampirilor. Când sărutam un băiat, nu inchideam ochii! Am crescut şi tot nu închid ochii când sărut un bărbat. Mi-am făcut tatuaje şi mi-am deconspirat clavicula ca să văd dacă acolo se ascunde "feminitatea" despre care tot auzisem. Am realizat un spectacol cu Diana Buluga în regia Alexandrei Felseghi, This is my body. Come into my mind, în care vorbim despre feminitate şi ce înseamnă asta azi. Nu am un răspuns clar. După toate reprezentaţiile, eu încă sunt în faza de căutare. Cât despre personaje, aş spune că mai degrabă ele m-au ales pe mine decât invers. M-au ales în momentele potrivite. The right character at the right moment! Aveam nevoie de ele atunci. Şi ne-am luat aici, acum de guler, ne-am luptat pentru teritoriu pe suprafaţa corpului meu şi am câştigat. Eu sau ele? Asta e discutabil...
B.L.: Ce ţi-ai propus la început cu Bridget Jones, aşa cum apare ea în Every Day Is a Bridget Day (regie Alexandra Felseghi), şi cum ai lucrat la personaj astfel încât să nu transformi abordarea într-o alunecare în ironie superioară şi persiflare?
R.L.: Construcţia sau ideea pentru acest spectacol, Every Day Is a Bridget Day, a pornit de la o nevoia de a lăsa toate artificiile teatrale deoparte. Nevoie de a fi simplu în conturarea poveştii unui om. Fără o acumulare voită de tehnici. Şi apoi am luat totul "în serios". Bridget nu e o caricatură. E reală. Ca mine. Ca tine. Femeia care, da, citeşte Cosmo, are probleme cu greutatea, cu imaginea ei, dar asta nu o transformă într-un personaj superficial. Iubeşte. Supravieţuieşte momentelor dificile. Este confuză. Are zile pline de nebunie şi de urât. Fiecare zi e o şansă pentru ea. Şi cred că îi place să râdă.
B.L.: Cum s-a născut prietenia cu Sarah Kane?
R.L.: Eram în anul II de facultate. Citisem pe un afiş "4.48 Psihoză de Sarah Kane". Am privit afişul cu o oarecare neîncredere. Era un one-woman show al unei studente de la master. Mi-am zis că nu cred că vreau să văd asta. Apoi am dat peste text. Pe la final de an II văzusem deja două montări de la Teatrul Naţional, una în regia lui Răzvan Mureşan şi a doua în regia domnului Mihai Măniuţiu. Textul începea să devină obsedant. Luasem tot ce scrisese Sarah şi citeam... Iar uneori, pe stradă, auzeam în capul meu: Aminteşte-ţi lumina şi crede în lumină!
Eram cu cea mai bună prietenă la a doua reprezentaţie a Psihozei în regia domnului Mihai Măniuţiu şi, la un moment dat, auzind aceste replici, am luat-o de mână. Mi se făcuse frică! Inima pulsa destul de tare. Timpul a trecut şi pentru disertaţie trebuie să tratez un text. O lucrare scrisă şi una practică - un rol. Şi atunci au reapărut aceste replici: Aminteşte-ţi lumina şi crede în lumină! Toate gândurile s-au oprit. "Asta e. Asta voi face pentru disertaţie", mi-am zis. Şi au urmat trei luni de muncă împreună cu Alexandra într-o sală de actorie.
B.L.: În ce alt secol te vezi jucând teatru?
R.L.: Numai în secolul ăsta. It's the Age of SARAH KANE!
B.L.: Crezi? Mie mi se pare că Sarah Kane este acum mai degrabă abandonată în mod voit într-un con de umbră, ca şi cum ar fi condamnată să mai moară o dată prin ignorare. Acum, în 2014, pe 20 februarie, s-au împlinit 15 ani de la moartea ei şi nu s-a întâmplat nimic semnificativ şi cu ecou care să marcheze acest moment. Nici măcar în Anglia, atât cât am avut acces la informaţia asta prin internet. În acelaşi timp, se poate observa că mulţi care iubesc sincer teatrul parcă se lovesc de ceva - şi nu îmi dau seama exact ce ar putea fi acel "ceva" - care nu le dă voie să intre în acel spaţiu al ei. Ca şi cum ar fi un fel de prag al suportabilităţii în materie de teatru.
R.L.: Pentru mine chiar este "the age of Sarah Kane", eu aşa o trăiesc. Depresia e ceva cu care m-am confruntat toată adolescenţa. Poate că o numeam melancolie şi poate era din cauză că pe vremea aceea îmi doream să fiu nemuritoare. Vampir. Şi discutam mult despre sinucidere cu prietenii mei, cu care colindam cimitirele. Totul pornea de la sunetul de chitară şi poezie. Lipsiţi de tehnologie, eram noi împotriva lumii.
Dar eu nu pot trăi fără Sarah Kane. Habar nu am de ce multora le e frică. Poate le e frică de limbaj. La teatru nu ar trebui să auzi franc "I can't fuck"?!? Mulţi cred că pe scenă lucrurile trebuie să fie frumoase. Eu nu cred asta. Şi ne prefacem că noi nu folosim astfel de cuvinte. Nu e cam ipocrit? Nu cred nici în extrema cealaltă în care, doar pentru că noi înjurăm, toate piesele (contemporane) ar face bine să conţină un limbaj "licenţios". Dar poate că eu o iubesc prea mult pe Sarah Kane şi textele ei şi simt nevoia să o "apăr" de restul lumii care nu e familiarizată cu ea şi cu scrierile ei.
Sarah Kane e esenţă pură, poezie! Şi în textele Sarei poţi avea toată libertatea de a crea. Ea nu te îndrumă într-o direcţie clară, spunându-ţi: "Uite! Asta e situaţia pe carea ar trebui să o joci". Tu, împreună cu regizorul, poţi alege situaţia şi spaţiul. Mai liber de atât nu se poate. Pentru 4.48 am avut aceast privilegiu: am putut alege dintre infinitele posibilităţi / idei. Noi am ales un colţ dintr-o cameră de spital. Spaţiul de joc 2m / 2m. Posibilităţi de abordare a textului: nemărginite!
B.L.: Ce şi-ar spune Bridget Jones şi personajul feminin din 4:48 Psihoză dacă ar sta la aceeaşi masă?
R.L.: S-ar întâlni într-un bar. Asta e sigur. Bridget ar bea bere, Ea - vodcă. Ea nu ar avea destule ţigări şi i-ar fuma toate ţigările lui Bridget. Nu cred că ar avea nevoie să spună ceva.
B.L.: De câtă luciditate şi sănătate mentală are nevoie o actriţă ca să se descurce în hăţişul mental al unui personaj precum cel din Psihoză?
R.L.: Nu pot vorbi despre Psihoză decât personal, din perspectiva mea. Totul la Sarah Kane e personal. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile. Dar o actriţă care ar vrea să joace personajul din Psihoză are nevoie de experienţe, de o doză de inconştienţă, de vid, de preaplin, de nesomn, de imagini obsedante, de mizerie, de necuvinte, de violenţă, de salturi mortale în interior, de a lăsa deoparte gesturile precaute şi frumoase, de sânge, de organe genitale puternice, de nesiguranţă, de un mic episod psihotic la 4.48, de atacuri de panică, de... a putea să-şi devoreze propriul suflet în fiecare rostire de cuvânt, de a accepta şi a se preda tăcerii la 4.48.
B.L.: Crezi că perspectiva feminină este suficient de vocală în teatrul / arta din spaţiul autohton, în termenii unei eliberări totale de orice construct masculin proiectat asupra identităţii feminine? Este o asfel de eliberare posibilă, fie ea individuală sau colectivă?
R.L.: Nu ştiu dacă eu cred în feminin versus masculin. Pe scenă suntem prezenţe, fără gen, fără sex. Ar fi frumos să fim împreună pentru un moment. Simplu.
B.L.: Simţi vreodată teatrul ca pe o formă de infracţiune?
R.L: Ştii cum e asta? I change the prison of my body with the character's prison. E ca şi cum mă mut de la penitenciarul din Gherla la cel din Poarta Albă. Şi unele personaje mă ţin prizonieră pe mine, Raluca, ani de zile. O aduc pe Sarah aici. De patru ani fac penitenţă alături de - sau mai bine zis - în trupul personajului EA din 4.48 Psihoză. Mai mult decât atât, cred că am primit sentinţa: închisoare pe viaţă în acest caz penal. Când construieşti un personaj, e ca şi cum ţi-ai ispăşi pedeapsa. Mănânci puţin şi prost, nu dormi, eşti mereu în gardă, pentru că sigur în noaptea asta va veni o idee genială; stai cu cuţitul sub pernă, pentru că vei pune ideea aia la zid şi, dacă ea nu va funcţiona pe scenă, e nevoie să ştii asta ca să poţi prinde altele; pe cele care nu funcţioneză le ucizi şi mergi la victima următoare, scrii despre tot în scrisori adresate celor de acasă. Nu e o stare de confort, e o stare de asediu. Care pe care? Cine supravieţuieşte "transformării"? Tu? Personajul? Veţi mai putea locui amândoi în chiria temporară, adică în acelaşi corp?
B.L: Cum te apropii de spaţiul în care joci, cum îţi reconfigurezi arhitectura locului astfel încât să ţi-o absorbi şi să fii funcţională acolo?
R.L: În primul rând, studiez spaţiul (acesta este un exerciţiu pe care îl facem la facultate). Mai simplu spus, mă acomodez cu el şi îl las pe el să mă cunoască. Să cunosc obiectele cu care e el dotat. Faptul că nu joc în acelaşi spaţiu mă pune în gardă. Mereu o altă posibilitate. O felie de improvizaţie. În acest fel, spectacolul e "viu", acelaşi şi totuşi altul.
B.L.: Cum se influenţează reciproc activitatea ta ca asistentă universitară la Facultatea de Teatru şi practicarea efectivă a actoriei? Ce ai câştigat într-o parte şi ai dus în mod fertil şi în partea cealaltă?
R.L.: Mi-ar plăcea ca lumea în care trăim să aibă mai multă substanţă. Profunzime. Când iubim, să iubim. Nu să o facem virtual. Când urâm, asta să fie. Mi-ar plăcea ca atunci când cineva vrea să dea la teatru, să se înscrie la teatru pentru că nu poate trăi altfel. Nu vreau să fie ceva superficial. Să nu vrei să fii un actor ca toţi ceilalţi, să ai vise mari, să te consume pe de-a-ntregul. Să nu fie totul "călduţ". Profesorii mei - Miriam Cuibus, Filip Odangiu, Cristian Grosu, Patricia Boaru, Anca Doczi şi Miklós Bács - cu care am lucrat numai la master, m-au învăţat că nu poţi face meseria asta fără nebunia de a dori (conştient) să te arunci în gol. Să vrei să cazi, să ai încredere că te va prinde cineva. Asta aş vrea să văd în ochii acelora care vin aici şi pe care poate am să îi învăţ câte ceva. Deşi cred că eu mai am multe de învăţat. Cei care m-au "îndrumat" în anii facultăţii - deşi acesta e un termen prea sărac - cei care m-au primit în familia asta a histrionilor m-au reclădit. M-au făcut mai puternică, m-au învăţat să stau dreaptă, să iubesc jocul, să respect actul artistic, să îmi pun întrebări, să îmi apăr opiniile, să văd dincolo de aparenţe, să vreau mereu să îmi depăşesc limitele şi spaimele, să nu cred în autosuficienţă.
Când am terminat masterul, Alexandra Felseghi alături de una dintre colegele mele, Florina Florian, şi cu mine jucam teatru în baruri. Pur şi simplu atunci am găsit o astfel de alternativă. În Cluj nu se făcea asta. Am ales să facem teatru în bar pentru că nu aveam unde, posturile în instituţiile de teatru fiind blocate, dar şi pentru că voiam să facem teatru aşa cum am fost învăţate. Oriunde. Dar asta nu însemna că făceam mai puţin. Lucram ca în facultate. Cu seriozitate şi consum 1.000%. Mi-ar plăcea să văd "inconştienţa" asta acum. Şi sunt conştientă de timpul în care trăim, timp care îţi cere bani ca să supravieţuieşti. Lucrez acum, la facultate, alături de oamenii care mi-au fost profesori. Şi ei au rămas însetaţi de teatru. Sunt dornici să înveţe o tehnică nouă pe care nu au experimentat-o şi au o putere fantastică de a dărui. Mereu mă întreb: Cum fac asta? Şi poate că pentru mine răspunsul e: dintr-o nemărginită dragoste pentru teatru. Niciunul dintre profesorii mei nu îmi dă voie să uit asta şi le sunt recunoscătoare pentru că îmi permit să le stau aproape. Aşa nu voi uita.
B.L.: Dintr-o nemărginită dragoste pentru teatru a început, în 2011, şi proiectul Create.Act.Enjoy. Ce vă ţine sudaţi şi ce dă identitate acestei legături care există între voi?
R.L.: Create.Act.Enjoy. 6 oameni: Diana Buluga (actriţă la Tearul Naţional Cluj Napoca), Mihail Onaca (actor colaborator al Teatrului Naţional Cluj-Napoca), Raluca Lupan (actriţă), Alexandra Felseghi (regizor de teatru), Cristian Pascariu (regizor de film), Alin Barbir (fotograf). Cu toţii eram "singuri" din punct de vedere profesional. Am colaborat la un proiect de terapie prin artă, Artă pentru viaţă, la Spitalul de Recuperare Cluj-Napoca. Şi aşa am pornit mai departe, împreună, pentru că am văzut că putem funcţiona ca un grup.
Ceea ce ne ţine sudaţi e faptul că dorim să facem meseria asta pentru care am fost pregătiţi în anii facultăţii; ne sprijinim reciproc, luptăm lipiţi unul de spatele celuilalt. Suntem importanţi unul pentru celălalt. I found my professional church (sună bine în engleză). Şi de la ei am învăţat cele mai multe lucruri din punct de vedere profesional, dar şi în plan personal. Poate sună a clişeu, dar aceşti cinci oameni mă fac să îmi doresc să fiu un actor şi un om mai bun. Constant. Provocându-mă, fără menajamente. Cu răbdare. Şi, mai ales, cu nebunia lor! Mă fac să scap de mediocritate, pentru că niciunul dintre ei nu îmi "permite" să dau mai puţin atunci când lucrăm. Sunt mândră de ei când îi văd realizând alte proiecte. De exemplu Diana, Mihail şi Cristian au realizat un 2 men / 1 woman show care se numeşte SNAP. E unul dintre cele mai savuroase texte despre societatea asta. Acut. Sincer. SNAP este un zoom asupra societăţii contemporane americane, un reality show în care ne sunt expuşi oameni din toate straturile sociale. Mai mult decât atât, nu este doar "un alt spectacol despre America" - e un spectacol despre noi toţi, despre nevoia noastră de libertate.
Diana (actriţă a Teatrului Naţional) alături de Cristi, Vasile Gherghel, cunoscut drept Electron Labs, şi Crina Prida au realizat un performance în mansarda Crinei din Cluj, numit Terra 13. Mihail are un talent extraodinar la scris şi adesea îl "citesc" în Tribuna. Acum e la doua colaborare cu Teatrul Naţional. Mihail e un performance ambulant. Proza lui, desenele, fotografiile lui sunt mereu o felie de umor, ironie şi absurd! Cristian a terminat cel de-al cincilea scurtmetraj. Face teatru şi workshop-uri de cinematografie, coordonează flashmoburi. Alin este mereu plin de poezie şi te lasă uimit când îi priveşti fotografiile, iar Alexandra ne pregăteşte o surpriză ce implică vocea ei incredibilă. Aceşti cinci fantastici sunt cei care nu m-au părăsit, nici în sens profesional, nici în plan personal. Înţelegi? În această societate în care totul e bazat pe "Ce câştig dacă te ajut?", când totul e de vânzare, ei nu m-au vândut, mă ţin cu ei! Sunt oamenii pe care îi iubesc şi pe care mă pot baza. Sunt cei care mă vor "prinde"!
Cei cinci alcătuiesc familia mea, găsită după facultate. Şi mă bucur că sunt ai mei. Şi aici las egoismul să iasă afară: sunt numai ai mei! Restul să facă bine să îşi găsească.
B.L.: În Create.Act.Enjoy sunt oameni din toate colţurile ţării. Cât de important este pentru tine oraşul în care trăieşti? Ar fi fost jocul tău diferit în sensurile sale cele mai profunde dacă jucai la Sibiu sau la Bucureşti sau la Turda sau crezi că este irelevant?
R.L.: Poate. Dar nu cred. Cred că e mai important "cu cine" decât "unde". Peste tot pe unde am jucat alături de colegii mei din Create.Act.Enjoy - Timişoara, Arad, Iaşi, Turda, Piatra Neamţ, Bucureşti, Skopje (Macedonia), Kerala (India) etc. - am fost primiţi cu drag. Eram împreună. Pentru mine, asta a contat.
B.L.: Să ne întoarcem puţin în urmă. Care este persoana, din teatru sau din afara lui, care te-a făcut să simţi pentru prima dată izbucnind conştiinţa menirii tale ca actriţă?
R.L.: Numele lui e Filip Odangiu, profesor al Facultăţii de Teatru şi Televiziune. L-am cunoscut când eram la Facultatea de Business şi el făcea teatru de amatori cu studenţii de acolo. M-am înscris şi eu în trupa lui de atunci. Şi acest om / mentor / curator al sufletului meu rebel m-a înveninat cu teatru. Datorită lui am şi dat în anul IV de Business la Facultatea de Teatru. Aşa am ajuns să fac 2 în 1. Pentru mine, el rămâne omul care m-a descoperit şi omul care m-a învăţat să mă descopăr prin teatru. Nu i-aş putea mulţumi pe de-a-ntregul niciodată, dar ştiu că fiecare spectacol în care joc i se datorează, în primul rând, lui.
B.L.: Ai avut şansa de a-l întâlni pe Andrei Şerban chiar la workshop-urile sale de la Ipoteşti (2011) şi Mogoşoaia (2012). Povesteşte-mi, te rog, care este rolul lui Andrei Şerban în seria ta de întâlniri relevante şi life-changing în materie de teatru.
R.L.: Andrei Şerban... Pentru mine Andrei Şerban e un fel de Fight Club. The first rule of the Club: You don't talk about it. Dar oare cum poţi să vorbeşti despre omul care ţi-a arătat o altă cale? Un drum nou înspre tine? Care te face prin simpla lui prezenţă să îţi pui întrebări? Cum să vorbesc despre omul care m-a făcut să mă văd pe mine pentru prima dată? Care mi-a dăruit cel mai preţios lucru - întrebările sau descoperirea fantastică a lui aici, acum? Cum să vorbeşti despre omul care te-a transformat? Care nu te lasă deloc să îl uiţi? Care ţi-a dat posibilitatea să întâlneşti alţi oameni care să te schimbe în bine? Nu am destule cuvinte. Nu au fost inventate. Dar carnea şi sufletul ştiu mai bine, iar pe astea nu pot să le expun.
B.L.: Ţinând cont de realitatea faptului că ai în egală măsură şi talent literar, te gândeşti măcar proiectiv la o eventuală punere în scenă a unui text propriu pe care să ţi-l interpretezi?
R.L.: Nu. Scrisul îl practic în mod terapeutic. Pentru a "vomita" unele lucruri care vor să iasă la suprafaţă. Le dau prietenilor să citească. Dar atât. Majoritatea sunt formulate ca nişte scrisori pentru diferiţi oameni care au intervenit în viaţa mea. Unele dintre "scrisori" au fost expediate, alte nu au expeditor şi unele urmează să fie expediate. Sunt în momentul acela în care vreau să le spun oamenilor din viaţa mea ce cred. Fie verbal, fie în scris. Să nu lăsăm cuvintele nerostite. Ne vor rămâne mereu pe marginea buzele şi s-ar putea ca, în timp, să aibă un gust amar.
B.L.: Cum a arătat ziua în care te-ai temut cel mai mult de ratare în cariera teatrală?
R.L.: Nu ştiu dacă a venit. Pentru că fiecare spectacol e o experienţă vie pentru mine. Dar cred că aş simţi cel mai adânc ratarea în momentul în care nu m-aş mai putea bucura pe scenă, când nu aş mai avea nimic de spus, când mi-aş pierde pofta de a juca. Asta nu înseamnă că am avut numai spectacole bune. Nu! În niciun caz!
B.L.: Dacă suferinţa mutilează, dar fără suferinţă nu există teatru, cum creezi dozajul absolut necesar care te ajută să le întorci pe toate în favoarea ta, deturnându-le de la sensul lor autodistructiv?
R.L.: Asta încerc să aflu. Să cercetez "distanţa mimin necesară faţă de rol" în lucrarea de doctorat. Şi, desigur, totul a pornit de la 4.48 Psihoză. De la întrebarea: Cum rămâi "sănătos", întreg la minte după 4.48? Dar la Sarah treci dincolo. Nu mai există graniţe!
B.L.: Care ar fi dezastrul ultim care ar "opri funcţiile majore ale creierului" Ralucăi Lupan?
R.L.: Cea mai grea întrebare! Repetitiv, obsedant şi supărător revin la 4.48. Cred că funcţiile majore ale Ralucăi Lupan s-ar opri dacă
"puteam să plâng, dar acum sunt dincolo de lacrimi"
dacă într-o zi ar vedea în oglindă "un bufon grotesc... o păpuşă fragmentată..."
dacă ar ajunge "fără speranţă"
dacă ar uita replica "nu mă lăsa să uit"
dacă la 4.48 ar hotărî... să...
"nicio clipă de claritate înaintea nopţii eterne"
(End)
dacă le-ar ordona celor de lângă ea "Ridicaţi cortina, vă rog" fără să le fi spus cât de mult îi iubeşte.
B.L.: Ce ar face actriţa Raluca Lupan în momentul în care nu ar mai putea vorbi, ce strategii şi-ar găsi ca să supravieţuiască în teatru?
R.L.: Ar vorbi corpul ei. Fiecare centimetru de piele ar găsi o metodă să vorbească. Ar lucra doar prin prezenţa fizică. Asta ar face. Teatru-dans, contact improvisation etc. Crede-mă că ar vorbi. Raluca Lupan nu cred că ştie să facă altceva. Ba da, ştie! Problema e că nu vrea să facă altceva!