În cele trei zile pe care le-am petrecut în Tîrgu-Mureş, la evenimentul Connect2ACT, o actriţă, plămădită parcă dintr-un aluat nelumesc, mi-a atras atenţia în mod deosebit. Este vorba de Raisa Ané. Am stat de vorbă cu ea şi iată ce am aflat.
Luminiţa Voinea-Răuţ: Dragă Raisa, în trei zile te-am văzut jucînd în trei piese: trei personaje, în trei registre total diferite. În fiecare spectacol, interpretarea ta transmitea o emoţie şi o forţă aparte. Dincolo de numele tău de scenă, cu o sonoritate aparte, aş vrea să ne povesteşti cum ai ajuns să îmbrăţişezi meseria aceasta?
Raisa Ané: Alegerea acestei meserii nu aş putea spune că am făcut-o într-un moment anume, ci mai degrabă s-a produs în timp. Ţin minte în detaliu primul spectacol de teatru pe care l-am văzut (Cîntăreaţa cheală de E. Ionesco, în regia Ancăi Maria Colţeanu, montat la Teatrul Municipal Lugoj - oraşul meu natal). După terminarea spectacolului, m-am ascuns sub scaune, ca să pot surprinde ce se va întîmpla după plecarea spectatorilor. Îmi era teamă să nu mă prindă cineva, dar curiozitatea era mult mai mare decît teama. Cînd sala s-a golit, s-a ridicat din nou cortina şi pe scenă erau mulţi oameni care adunau decorul, printre care şi actorii, care rîdeau de greşelile pe care le-au făcut, vorbeau despre ce a fost mai bine decît pînă atunci etc. Cînd s-au stins din nou luminile, am încercat să plec. Toate uşile teatrului erau închise. Pînă la urmă, am găsit o uşă deschisă, care ducea spre casa de bilete. Acolo am întîlnit o doamnă care se pregătea să plece. Am povestit cu această doamnă, despre care am aflat că este şeful secţiei de actorie a Şcolii de Arte din localitate. Ea m-a invitat să mă înscriu şi aşa am început cursurile de actorie la Şcoala de Arte. Aici am învăţat multe poezii, am avut serbări prezentate la teatru, spectacole (de obicei, recitaluri), dar mai ales, fiind elevă a Şcolii de Arte, aveam acces în teatru. Cred că la început asta m-a fascinat într-adevăr: teatrul, cu spaţiul, cu mirosul şi ecoul de neîntîlnit în altă parte. Pe parcursul celor patru ani de liceu, îmi petreceam ore în şir la teatru. Treptat, am cunoscut tot personalul, ascultam poveşti de la fiecare, mergeam la repetiţiile lor, mă îngrijeam de recuzită şi de costume (mergeam în deplasări pe post de recuziter-cabinier) etc. Am reuşit să obţin cheile teatrului, iar de atunci îmi petreceam din ce în ce mai mult timp aici. Începînd cu a doua jumătate a liceului, dorinţa de a studia actoria a devenit tot mai mare. La teatru eram liberă şi îmi era mult mai bine. Am început să mă pregătesc pentru admitere şi hotărîsem să merg la UNATC. După examenul de bacalaureat, am auzit că la Cluj va lua clasa un profesor foarte bun, am văzut că nu se suprapun perioadele de admitere, aşadar am mers mai întîi la Cluj. Aici am participat şi la zilele de pregătire şi mi-a dispărut definitiv dorinţa de a merge în altă parte. Nici o clipă nu am regretat alegerea. Facultatea de la Cluj a fost pentru mine o perioadă de acumulare, toţi profesorii de acolo sînt extrem de bine pregătiţi. De aceea le port un respect enorm profesorilor mei (ţin neapărat să îl menţionez pe domnul Miklos Bács) şi le mulţumesc după fiecare spectacol.
L.V.R.: Înţeleg că la începutul carierei tale ai participat la Gala Tînărului Actor HOP. Poţi să ne relatezi cîte ceva despre acea experienţă? Cum a fost, ce a însemnat ea pentru tine?
R.A.: Experienţa HOP a fost primul moment în care m-am întrebat serios şi sincer dacă pot să fac foarte bine meseria pe care mi-am ales-o. Prestaţia mea de la concurs a fost socotită ca fiind "violentă" şi nu am obţinut nici un premiu. Teribilismul vîrstei şi voinţa nebunească de a fi remarcată m-au determinat să aleg un text cam incomod pentru urechile publicului. Timp de cîteva săptămîni după această Gală am tot analizat ce sînt, ce-mi doresc, ce am greşit, de ce greşesc, ce-mi lipseşte, ce va trebui să fac pentru a continua cu rezultate pe măsura aşteptărilor mele, care sînt foarte mari. După terminarea facultăţii, cred că fiecare îşi doreşte şi caută să demonstreze cît de unic şi de talentat este. Dar dacă nu analizezi în prealabil unde se desfăşoară concursul la care vrei să participi, ce tip de public va fi, cum te adaptezi la context, şansele îţi scad substanţial. Nu am ţinut cont de asta, ba chiar am prezentat un moment în primă audiţie - o altă greşeală. Gala HOP m-a învăţat ce să nu mai fac într-un concurs sau la o audiţie. Din fericire, a fost singura experienţă nereuşită de pînă acum.
L.V.R.: Mi-ai spus că la un moment dat voiai să pleci din ţară, în Anglia. Şi tocmai atunci s-a produs întîlnirea miraculoasă cu teatrul din Tîrgu-Mureş. Într-o perioadă cînd, în teatrele de stat, posturile sînt blocate, tu ai fost angajată la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş.
R.A.: Imediat după Gala HOP, în săptămînile care au urmat, am căutat să mă orientez spre film şi urma să mă pregătesc pentru un master de actorie de film în Londra. Pentru aplicare, aveam nevoie de certificatul de limbă engleză Cambridge Advanced, iar asta presupunea să aştept încă un an, timp în care să-mi iau examenul. Am găsit că poate fi grav să te rupi de meserie, încă nepracticată, timp de un an, aşadar am căutat variante de masterat în România. O fostă colegă m-a anunţat că la Tîrgu-Mureş se va face o a doua sesiune de admitere pentru masteratul de actorie, deci am pornit spre Tîrgu-Mureş chiar în acea noapte. Am fost admisă şi am început rapid repetiţiile la primul spectacol din cadrul facultăţii. Între timp, la Teatrul Naţional s-a făcut un casting pentru spectacolul lui Gigi Căciuleanu, Carmina Burana, din a cărui distribuţie fac parte, aşa a început colaborarea cu Teatrul Naţional. Au urmat alte colaborări în spectacole montate de Theodor-Cristian Popescu, Gavril Cadariu, Anca Bradu, Oana Leahu, Alina Nelega, Radu-Alexandru Nica, toate la Teatrul Naţional, iar angajarea a venit abia în 2013, în septembrie, cînd s-a eliberat un post. Mă simt foarte bine aici. În echipă găsesc oameni talentaţi, cu experienţă - oameni de teatru care lucrează în domeniu dinainte ca eu să mă nasc, modele de caracter şi cultură, repere umane în materie de corectitudine şi dreptate, dar şi contrariile acestora. Din fericire, majoritatea colegilor fac parte din prima categorie. Ţinînd cont că în acest teatru îmi petrec aproximativ zece ore pe zi, cred că este deja o a doua casă. Merg cu drag la repetiţii, comunic cît mai mult cu toată lumea. Pentru mine, e o reală plăcere să ştiu cine este tîmplarul care-mi face scaunul, cine este croitorul care-mi creează costumul, cine se îngrijeşte de curăţenia scenei etc. Mă interesează să ştiu ce sînt ei dincolo de profesie, ce sînt ei ca oameni, ce probleme şi ce bucurii îi încearcă. Îi respect şi le acord aceeaşi atenţie de care am şi eu nevoie, înaintea şi în timpul spectacolului, iar asta mă face să mă simt într-adevăr acasă.
L.V.R.: Cu spectacolul În carne vie de Rajiv Joseph, aţi inaugurat o nouă sală a Teatrului din Tîrgu-Mureş, Sala Parking. Aş vrea să-mi vorbeşti puţin despre acest spectacol - bazat pe un text deopotrivă crud, dar şi foarte poetic.
R.A.: Trebuie să mărturisesc că propunerea Alinei Nelega de a lucra în acest proiect m-a panicat. După prima lectură am reuşit să îmi înţeleg şi mai bine panica: este, într-adevăr, un rol dificil şi este deocamdată cel mai solicitant rol pe care îl joc în teatru. Nu am înţeles atunci de ce a optat pentru mine, dar a contat decisiv că propunerea venea din partea Alinei, un om inteligent, cult, cu un simţ deosebit al scenei şi cu un gust aparte pentru teatrul contemporan de calitate. Perioada repetiţiilor a fost un mozaic de senzaţii şi emoţii, de neputinţe, încercări, căutări dureroase, dar şi multe momente de graţie. Şi multă muncă. Rezultatul la care am ajuns la premieră a cîştigat foarte mult în nuanţe bune de-a lungul reprezentaţiilor. Pe parcurs s-a omogenizat relaţia dintre mine şi Andrei, s-a cîştigat în ritm şi am căpătat încrederea şi siguranţa de care aveam mare nevoie. Prezenţa Alinei la fiecare reprezentaţie a ajutat enorm, după cum şi repetiţiile care aveau loc înaintea fiecăreia dintre ele.
L.V.R.: În textul extrem de ofertant al unui dramaturg tînăr, Elise Wilk - Camera 701 -, eşti camerista din cea de-a doua scenă. Este un text contemporan, cu multe tipologii umane, redate amplu în patru scene; totuşi, interpretarea ta iese din "tiparul" unui joc actoricesc normal, să zicem.
R.A.: La Camera 701 am lucrat cu oameni fără de care rezultatul nu ar fi fost acelaşi - partenerul de scenă (Csaba Ciugulitu - un actor talentat şi foarte generos) şi regizorul spectacolului, Rareş Budileanu. Rareş, actor ca formaţie, dar şi proaspăt absolvent al unui masterat de regie, a ştiut foarte bine să controleze evoluţia personajelor, a înţeles rapid ce nevoi şi ce defecte am şi a creat un context foarte prielnic în perioada repetiţiilor: încredere, sinceritate şi libertate. Cu ajutorul celor doi şi al Elisei Wilk, camerista din Camera 701, Alexandra, a reuşit să fie plăcută şi "simpatică".
L.V.R.: În fine, eşti o prezenţă atipică - ca să mă exprim eufemistic - şi în spectacolul Contra iubirii de Esteve Soler, în regia inspirată a lui Radu-Alexandru Nica şi în scenografia inedită a Cristinei Milea. Vorbeşte-ne puţin despre cele două prietene din acest text, despre amica posedată de fostul iubit...
R.A.: În primul rînd, mă bucur că Radu ne-a ales pe mine şi pe Georgiana Ghergu pentru aceste roluri. Am trecut amîndouă prin atîtea faze de căutare - de la cea mai mare bună dispoziţie şi sentimentul de împlinire pînă la îndoială cumplită de sine, încît acum avem senzaţia că ne ştim de 20 de ani. Eu am slăbit atunci şapte kilograme, deşi pare că e un rol mic, în care nu am mare lucru de făcut. Însă e foarte dificil de prins scena asta dacă nu ai mai multă experienţă de viaţă, dacă nu ai prelucrat interior cîteva eşecuri majore. Ca să ajungem la simplitate, a trebuit să parcurgem un traseu foarte sinuos şi deloc comod pentru nici unul din noi. Şi Radu are meritele lui în acest sens.
L.V.R.: Cum este o zi din viaţa unui tînăr actor, în România actuală? În Bucureşti, majoritatea tinerilor actori joacă în seriale TV, fac publicitate, se prezintă la diverse castinguri pentru a-şi asigura un venit decent. Cum stau lucrurile la Tîrgu-Mureş?
R.A.: Prost din punct de vedere financiar, dar un om modest şi cumpătat se poate descurca. Nu ştiu dacă m-aş încadra, sinceră fiind, în categoria oamenilor modeşti şi cumpătaţi, dar nu am încotro pentru moment. Acum, mai presus de orice, este important să lucrez cu oameni de valoare, alături de care pot să cresc profesional, să joc cît mai mult şi cît mai bine. Prefer momentan să cer sprijin familiei mele, atunci cînd am neapărată nevoie, decît să lucrez la un spectacol doar pentru bani. Dacă mă gîndesc la viitorul îndepărtat, dacă dau ascultare dorinţei de a fi mamă şi de a avea o familie, atunci mă îngrijorez. Pentru moment, cred însă în investiţiile pentru dezvoltarea personală şi profesională, deci remuneraţia nu e cea mai mare prioritate. Deocamdată.
L.V.R.: În Tîrgu-Mureş am avut impresia că am fost în altă ţară, atît de diferită era atmosfera faţă de Bucureşti. Am avut impresia că voi, aici în teatrul din Tîrgu-Mureş - şi acesta cred că e meritul Alinei Nelega -, sînteţi o mare familie. Niciodată oamenii de aici nu mi s-au părut nervoşi, nu-şi pierdeau uşor cumpătul.
R.A.: La Mureş începe să se creeze o echipă care luptă pentru acelaşi lucru: valoare. Cred că acest scop comun este motorul nostru. Numărul mare de producţii ne face să petrecem cît mai mult timp împreună, lucru deloc de neglijat. Fiind atîtea ore împreună, ne cunoaştem din ce în ce mai bine, comunicarea devine mai fluidă şi mai sinceră, iar rezultatele sînt mai bune şi avem satisfacţii mai mari. Sînt foarte mulţi tineri în echipă, oameni deschişi, curajoşi în propuneri şi energici. Pe măsură ce calitatea producţiilor creşte, este oarecum firesc să începi să fii mulţumit, să te simţi bine acolo unde eşti, să investeşti tot mai multă încredere în fiecare proiect, să fii tu, sincer, fără pretenţii de false ierarhii. Îţi permiţi să fii om, dacă eşti înconjurat de oameni.