Sylvain

Sylvain are una din zilele acelea în care nu putea mânca fără să vadă pe masă un colţ de pâine. Asta înseamnă că: unu, trebuie să deschidă uşa şi să iasă din casă şi doi, trebuie să facă toţi paşii până la brutărie şi înapoi. Ziua se întinde clară în faţa lui ca o tartină unsă cu un strat subţire de unt. Sylvain îşi trage pantalonii de pânză, fără să ezite, scoate cheia din buzunar, îşi linişteşte câteva şuviţe zurlii, trage aer în piept şi îl ţine acolo până simte că explodează. Anticiparea e de cele mai multe ori mai fioroasă ca răul efectiv. Sylvain urmăreşte cum cuvintele i se îngrămădesc în cap, se ciocnesc, se lovesc, până când fraze întregi sunt văduvite de părţile esenţiale. Nu poţi pleca în lume, dacă nu ai cuvintele la sau cu tine. Uneori, mai preia expresiile altora şi le rosteşte cu voce tare până când ecoul lor sună cunoscut. Atunci, ştie că şi-au schimbat proprietarul şi poate face ce vrea cu ele. Grupează turme de prepoziţii şi apoi le mână intenţionat spre substantive cu care nu se potrivesc, numai ca să vadă cum reacţionează. Lumina dogoritoare a soarelui coboară lin sub cărămizile reci ale clădirii în care şade întru scaunul lui primarul. Asta îl mai înviorează niţel şi, potrivindu-şi pasul pe un mers sprinţar, Sylvain coboară câte două sau trei trepte deodată.

Afară, zumzet e drept, dar şi căldură. Cetăţenii se freacă unii de alţii până ies scântei ca de revelion. Pe peluze, în dreptul caselor, linii colorate de petunii şi zambile se usucă în soare. Sylvain are o senzaţie de greaţă şi o mâncărime în dreptul coatelor care nu poate fi potolită doar prin scărpinare. Înainte de brutărie e mirosul de brutărie care învăluie băncuţa pe care se aşază cu un oftat Sylvain. Tot cu oftat se lasă pe pernele din propria lui sufragerie şi tanti Miţi, binefăcătoarea lui Sylvain. Tanti Miţi are şoldurile late şi ochii mici, vioi care îi pun în mişcare obrajii şi colţurile gurii. Tanti Miţi îi spune mereu că oamenii sunt vicleni, parşivi, şmecheri şi trebuie să aibă grijă. Sylvain nu o contrazice pentru că nu are habar cum te păzeşti cu grija. Sau, un alt exemplu, iertarea. E recunoscător când o primeşte, ca o dovadă de bună creştere, dar se bâlbâie dacă trebuie să o dea. Cum faci să crească în tine ditamai iertarea?

Sylvain şade pe bancă şi se uită în grabă la trecători. Nu au fineţea lucrurilor mărunte pentru că sunt prea ocupaţi să urmărească scopuri mai mari. Sylvain crede că ce se vede acum în faţa lui e frumos. Aerul zbârnâie cu bondari şi panglici galbene de căldură care se ondulează în bătaia vântului. Cetăţenii sunt bluraţi până la o culoare albăstruie, dacă îndrăznesc să se îndepărteze. Clădirea din faţa ochilor e ordonat construită, fără vreun exces ornamental. Tencuiala a crăpat pe alocuri, dezvelind, ca un surâs, roşul cărămizilor. Acoperişul e semeţ şi învârte neobosit un cocoş din alamă. Sylvain nu vrea să îşi amintească cine locuieşte acolo pentru că doar zidurile drepte, acoperite de plante agăţătoare, sunt suficiente.

Pe bancă e mirosul de brutărie, Sylvain şi, chiar acum câteva secunde, s-a alăturat un băiat cu şepcuţă. Vorbeşte cu o maşinuţă căreia îi lipseşte o roată şi a fost depus de mama lui pe un colţ, până când se întoarce cu pâinea. Pâinea îi stârnea apetitul şi lui Sylvain, dar nu se poate hotărî de care să cumpere. E pâinea împletită tip cosiţe de prinţesă, pâinea mare ţărănească plină de voie bună şi sănătate, lipia subţire şi graţioasă, sunt japonezele discrete şi exotice şi nici să nu mai pomenim de franzelele de mărimi diferite. Sylvain se gândeşte la un timp când avea o mamă care îi făcea prăjiturele cu marţipan la micul dejun şi soldăţei din pâine pe care îi îndesa cu nesaţ în gură. Sylvain are un mosorel, o chitară şi un ghem de aţă ca să îşi aducă aminte de vremurile acelea. Când e trist sau singur le mângâie şi asta îi aduce un confort neaşteptat ca şi cum bei apă rece când eşti foarte însetat. Sylvain intră şi el şi vânzătoarea îl recunoaşte cu un zâmbet. Vânzătoarea îl place pe Sylvain şi Sylvain pe vânzătoare. Îi place mai ales că degetele alea plinuţe ating coca fierbinte, o modelează şi o aruncă în cuptor. Sylvain o modelează câteodată pe vânzătoare în gând. În funcţie de sezon şi de predispoziţie, o împleteşte şi o presară cu mac sau o rulează şi o taie în bucăţele mici, care pot fi mâncate când le vine rândul. Coca i se lipeşte de degete şi e obligat să le cureţe în apă limpede sau să le înmoaie în gură. Dar asta nu înseamnă mare lucru, îi spune tanti Miţa. Ceea ce contează e dragostea adevărată. Sylvain alege doi covrigi cu sare şi pită din secară.

Dacă ar şti mai multe despre ceilalţi, ar vorbi cu ei. Le-ar povesti că îi vine câteodată să facă ceva grozav, nemaivăzut. O balenă din hârtie, o corabie din muştar, un ţipar din sticlă transparentă. Le-ar vinde la târguri cu alţi comercianţi şi copiii s-ar bate pe ele ca pe merele glazurate, floricele de porumb şi vata de zahăr roză. Mai visează să plece undeva deosebit - la o întindere mare de apă învelită în plase de pescuit, la un picnic cu castraveţi tăiaţi rondele şi bucăţi mari de pastramă, la o petrecere câmpenească să se prinză în hori şi să deie din picioare până îl dor tălpicile. Acasă se aşază paralel faţă de covor, cu capul în sus şi cu privirea pe sub pleoape. Acolo se întâmplă cele mai multe, cum ar fi că are o aventură ilicită cu o fată de împărat. Ea zâmbeşte cu ochii, dar nu cu gura şi îl prinde de mână, când vrea să îi arate ceva. De la balconul palatului se vede toată împărăţia. Dealuri cu pomi roditori, coline moi străpunse de muşuroaie de cârtiţe şi margarete, ţărani cu poveri în spate râzând şi migălind la vreo zicală, îndreptându-se spre coliba unde arde în ceaun o tochitură pe cinste din porci, iepuri şi pui proaspăt tăiaţi. Fata împăratului are pielea moale la atingere şi talia subţire care ţi se frânge între palme. De asemenea, ea are picioare repezi cu care fuge când o aleargă Sylvain. Printre merii mirosind a tarte şi compoturi o prinde de cosiţe şi o răstoarnă, ca, mai apoi, miluindu-se de lacrimile şiroind şi de atâta implorat, să o lase să îşi şteargă rochia împărătească pentru că se ştie că iarba e periculoasă doar dacă pătează. Sylvain vizitează şi împrejurimile: castele cu beciuri grele de conserve puse la murat, ţăruşi unde stau înfipte capete de răufăcători, luminişuri unde, de obicei, se poposeşte după un urcuş pieptiş pe munţii din apropiere. Dacă te uiţi la ei, vezi vârfurile sumeţindu-şi pădurile ca să lase porţiuni golaşe învelite doar de o pudră fină de zăpadă. Scorburile, numite peşteri, au stalactite şi stalagmite atingându-se cu sfinţenie, pentru că au aşteptat mii de ani. Sylvain nu vrea să aştepte mii de ani până când va face ceva grozav şi nemaiauzit.

De aceea, a hotărât să se lase pradă unei întreprinderi periculoase, dar care are scopuri ştiinţifice. Va studia somnul. Pâş, pâş, ca pantera roz, se lasă pe o frânghie de cea mai bună calitate în casele vecinilor şi îşi notează febril într-un caiet confecţionat special câteva detalii. Etajul unu: braţ drept peste braţ drept, picior drept ridicat peste torso bărbat cu mustaţă; etajul doi: doamnă singură cu pisică deasupra capului şi mâini sub obraz; etajul trei: el. Chiar dacă nu se vede cu ochii închişi, simte tot patul pe sub picioare, mâini şi fund. Etajele celelalte au alte îndoiri, ridicături, atingeri şi singurătăţi care îl fac să creadă că, din masa compactă a vieţii, se pot desprinde felii de viaţă care să lumineze drumul dintre oameni.

Iată, se simte mai aproape de umanitate şi de reprezentatul ei, care, accidental, locuieşte chiar în apartamentul de la capătul scărilor. Ciocănind discret cu indexul, lasă să se întrezărească o uitătură prietenoasă spre gaura vizorului. Vecinul e buimac şi neobişnuit cu astfel de politeţuri, dar îl pofteşte la o cafea şi schimb de replici destinate unei cunoştinţe mai aprofundate. Aici, învaţă Sylvain subtilităţile conversaţiei. Mosorelul, chitara şi ghemul de aţă se rostogolesc de la locul lor şi intră grămadă cu alte întâmplări în camera strâmtă. Acoperiţi până la creştetul capului, locurile de respirat se împuţinează, dar Sylvain nu se poate opri. Sunt atât de multe de spus: postavul cuverturii de pe acest scaun are o culoare înviorătoare şi îi aminteşte de copertina magazinului de sub balconul lui maman. Avea un nume străin care începea cu K, o literă nu tocmai obişnuită, şi biscuiţi cu cafea, pe care nu avea voie să îi mănânce decât în vizită. Vedeţi dumneavoastră, chiar dacă eşti singur la părinţi, te poţi juca baba-oarba. Se lega cu un cordon la ochi şi nu lăsa niciun cotlon nescotocit. Îi plăcea să bâjbâie, pipăia contururi rugoase şi fine, uleiul scorojit al picturilor, ţepii trandafirilor, staminele fărâmiciose ale crinilor, liniile ieşite în relief ale tapetului, pluşul moale al fotoliilor, pliurile mătăsoase ale rochiile lui maman, sânii tari ai vreunei statuete. Ar fi putut să se joace toată ziua.

Sylvain mai voia să zică că linia orizontului din curtea blocului era blocată de o casă voinică şi bine înfiptă în pământ. Înăuntru, în curte, erau vişini grei de fructe, cârcei verzi, ondulaţi şi crocanţi care îşi iţeau capul din încrengăturile viţei de vie şi misterioasele ustensile necesare oricărei gospodării care se respectă. Când venea vremea culesului, el şi ceilalţi copii erau invitaţi să participe. Îşi băgau mâinile în găleţi până la coate şi strângeau cu strepezeli de dinţi bobiţele astringente de vişine. Zeama amestecată cu pulpa zdrobită mirosea ameţitor şi uneori, îşi lingea degetele cu zgomot, ca, mai apoi, să simtă furnicături pe şira spinării, când le scufunda din nou în găleată. E un melancolic ar fi putut gândi vecinul, dacă nu ar fi fost împresurat din toate părţile de întâmplările care se prăvăleau fără încetare din gura lui Sylvain.

Camera îşi schimbă culorile pe măsură ce se lasă seara şi răsare dimineaţa, vecinul respiră din ce în ce mai încet, Sylvain târăşte amintirile prin toate colţurile conştiinţei ca să se bucure încă o dată de ele. E ca şi cum vecinul ar face o crestătură în sufletul lui Sylvain şi apoi s-ar înfrupta de voie, de nevoie. Sylvain se ceartă în gând că nu a făcut asta mai înainte: când a învăţat să schieze şi tăia zăpada cu mişcări nesigure; când a descoperit tufa cu agrişe şi a spart între dinţi coaja celui dintâi fruct; când a sărutat prima dată şi s-a mirat de limba şerpuitoare.

Când se închide uşa, vecinul e prins fără scăpare în ghearele mosorelului, chitării şi a ghemului de aţă, iar Sylvain se desprinde, uitându-se cu jind la cicatricile de unde a smuls amintirile şi la parcelele replantate de pe spatele, degetele şi pulpele vecinului. De acum înainte totul e posibil.