Tăcerea

 
Nu te-am mai văzut de multă vreme.

Nu-mi place să nu te văd, dar n-am nimic a-ţi spune, nimic din ceea ce cu adevărat aş vrea să-ţi spun, tăcerea ta este istovitoare, aşa că pentru încă o dată în seara aceasta depăşesc locul unde trebuia să fie intrarea în sufletul tău şi fac prima la dreapta, pe o altă stradă, unde ştiu că este o cârciumă tristă, nu-mi plac birturile de cartier însă aceasta are ceva special, este a treia în care intru pe ziua de astăzi, cu capul plecat, ferit de privirile altora, comand la bar, nu-mi place cum mi se vorbeşte, nu-mi plac cei aşezaţi ici şi colo, la mesele lor murdare, nu-mi place ce beau, numai solitudinea îmi spune că mă înşel în privinţa acestor lucruri şi o cred deseori, nu-mi place însingurarea, însă ea are întotdeauna dreptate, mă aşez la fereastră, e frig înăuntru şi afară, aceiaşi iarnă repetabilă, seacă şi ostilă, nu-mi place iarna, indiferent că zace aruncată în stradă sau este mâzgălită în felicitările ridicole, de o mişcătoare ipocrizie, totuşi, poate fi amuzant ceasul spălat cu şampanie şi îmbuibat cu fursecuri din paiete, când oamenii îşi pun sfori scurte la mâini şi la picioare şi trag toţi în acelaşi timp cu îndârjire, strigând lucruri în care nu cred atunci când sunt cu adevărat singuri, se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp, cu convingere şi solidaritate, dacă li s-ar lua dintr-o dată cuvintele referitoare la nimic, oamenii ar fi nevoiţi să vorbească în şoaptă, s-ar naşte adevărate cruciade împotriva celor care tac, eu te-aş apăra, desigur, convins că ştiu ce fac, probabil de aceea mi se cere discret să plătesc doar pentru că este schimbul lor de tură şi se face casa, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place ce beau, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place să călătoresc cu autobuzul, nu-mi place să merg pe stradă dacă nu-mi place ce văd, aşa că rămân mai departe la masa înlemnită în aşteptare, privind pe fereastră la noaptea ce se holbează la mine, nu-mi place întunericul, nu mi-a plăcut nicicând, seamănă prea mult cu tine şi cu mine strânşi fără cuvinte în braţele singurătăţii, te-am bănuit de bucurie dar, nu a fost aşa, m-am înşelat, tu mi-ai spus atunci, Taci, te rog! şi am tăcut, pentru că nu-mi place să vorbesc dacă nu-mi place s-aud, mă surprind numărând cu grijă ţigările fumate, la fel şi apelurile tale pierdute, la masa alăturată un individ adormit vorbeşte în somn şi spune din când în când Da!, poate e acelaşi cu Da-ul! pe care tu ai vrut să mi-l spui, Nu!, îi ordon gândului, nu poate fii decât ecoul somnului tău zbuciumat ce a împrumutat tăcerea pământului nepăsător la tot ce ne place sau nu, indiferent la întrebări rătăcitoare, indiferent la iubire.

Nu-mi place să nu-mi placă nimic, nu-mi place ca nimic să nu mă placă dar, acesta este, în definitiv, preţul tăcerii tale.