Dor de vacanţă, dor de copilărie

Pe vremea în care încă mai aveam vacanţă de vară şi nu concediu, îmi aduc aminte că una dintre primele teme pentru acasă după întoarcerea la şcoală suna cam aşa: "realizaţi o compunere cu titlul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară". Cred că era una dintre cele mai chinuitoare teme. De fiecare dată mă întrebam cum aş putea scrie despre farmecul dimineţilor după ploaie când pământul mirosea a reavăn, despre zilele în care mă culcam la patru dimineaţa pentru că aveam în mână o carte care făcea ca timpul şi somnul să dispară sau despre sentimentul de libertate pe care ţi-l crea ideea că ai o zi întreagă la dispoziţie pentru tine. Până la urmă, scriam ceva despre cât de mult mi-am ajutat bunicii şi părinţii, despre cât de frumos a fost în tabără şi tot felul de lucruri care mai de care mai plictisitoare şi banale.

Vă asigur însă că vacanţele respective erau cu totul altfel. Cel puţin pentru mine... Nu o să vă povestesc despre raidurile nebuneşti pe bicicletă nici despre jocurile interminabile de tenis, fotbal sau nouă pietre. Sunt convinsă că au umplut vacanţele oricăruia dintre noi. O să vă povestesc însă, despre cum m-am dezvăţat de a merge la furat. Era una dintre plăcerile noastre vinovate, ca puştani crescuţi la bloc, să ne băgăm nasul prin grădinile vecinilor. Prima tentativă a fost asupra unor flori despre care nu ştiam mare lucru, dar care erau la îndemână. Ne-am făcut câte un buchet de fiecare şi eu m-am îndreptat mândră nevoie mare spre casă pentru a i le dărui maică-mii. Maică-mea le-a privit pentru câteva minute, nu m-a întrebat de unde le am ci a remarcat sec că stânjeneii sunt flori de grădină care se plantează, de regulă, pe morminte. Am amuţit şi am realizat că le-am rupt degeaba. Să nu credeţi însă, că năravul s-a vindecat atât de uşor. Ca nişte copii adaptabili ce eram ne-am reorientat rapid. Astfel încât, data următoare m-am prezentat din nou în faţa maică-mii, dar de data aceasta nu cu flori ci cu nişte ardei rotunjori şi micuţi pe care i i-am oferit la fel de ţanţoşă. Maică-mea mi-a mulţumit, din nou nu m-a întrebat de unde i-am colectat, ci m-a rugat să gust unul dintre ei pentru a mă bucura de rodul "muncii" mele. Aşa că l-am spălat şi am muşcat din el cu toată încrederea. Cred că a fost cel mai iute moment pe care l-au trăit papilele mele gustative în toată existenţa lor. Nu numai că mi-au dat lacrimile, dar nici Dunărea nu mi s-a părut atunci suficientă pentru a şterge usturimea respectivă. Cert este, că din acel moment prietenii mei de vacanţă îşi făceau raidurile fără mine pentru că de fiecare data când mă întrebau dacă merg cu ei simţeam din nou în cerul gurii iuţeala ardeilor cu pricina şi răspunsul era invariabil "nu".

Vacanţa de vară, pe de altă parte, mai însemna şi mersul în tabără, fie la mare, fie la munte. Plecatul în tabără a fost într-un an un motiv suficient de bun pentru a-mi cumpăra, din economiile proprii, primii adidaşi de firmă din viaţa mea. De cumpărat i-am cumpărat eu, folosind în acest scop toate economiile adunate până atunci, dar de purtat n-aş putea spune că am făcut-o. N-am făcut-o pentru că am ignorat un amânunt semnificativ: mărimea. Am fost atât de încântată de ceea ce urma să fac încât nu m-am gândit că ar trebui poate probaţi la cumpărare ca să fiu sigură că îmi vin, aşa încât, am descoperit că sunt mărimea 41 abia când am ajuns acasă. Vă puteţi imagina ce tragedie a fost pentru că pe vremea aceea nu exista nici măcar ideea de a schimba sau primi marfa înapoi. Ce pot să vă spun însă este faptul că la întoarcerea mea din tabără, la gara mă aştepta taică-meu mândru posesor al unei perechi de adidaşi originali mărimea 41. Cât despre mine, am învăţat că neatenţia costă şi că, uneori, chiar dacă ai muncit, beneficiarul efortului tău poate fi cu totul altcineva.

Cum aş fi putut scrie toate aceste lucruri într-o compunere şcolară?! Cum aş fi putut scrie apoi despre vacanţele petrecute cu cortul în vârf de munte sau pe malul marii? Despre faptul că atunci aveam vacanţe de vis fără a avea prea mulţi bani în buzunar? Că răsplata pentru faptul că ai ajuns în vârful muntelui o reprezintă panorama extraordinară care ţi se deschide în faţa ochilor şi care nu poate fi cumpărată nici cu toţi banii din lume? Experienţa ne învăţase, de altfel, că primul lucru pe care trebuie să-l facem odată ajunşi la destinaţie, oricare ar fi fost aceasta, este să ne cumpărăm bilet de tren pentru a fi siguri că avem cum să ne întoarcem cu bine acasă. În aceste excursii am învăţat să gătesc, am învăţat să-mi împart farfuria de mâncare cu cel de lângă mine, să ştiu că un vârf de baionetă este mult mai uşor şi util pe munte decât o toporişcă, că e bine să-ţi stabileşti propriul ritm pentru că astfel ai şanse mai mari de a ajunge în vârf decât cel care nu ştie să îşi dozeze efortul şi încearcă să dea totul în primii kilometri.

Vacanţele mai însemnau şi nopţile pierdute cu prietenii, nopţi în care purtam conversaţii savante despre muzica lui Marillion sau despre scrierile lui Papini. Locul în care ne adunam purta numele poetic de Shogun şi era, de fapt, un bar obscur al unui oraş de provincie. Muzica care se auzea în difuzoare era însă excepţională şi la fel erau şi oamenii care populau locul respectiv. Acolo am ascultat Led Zeppelin, Doors, Jethro Tull şi multe, multe altele. N-aş putea spune că exista o diferenţă clară între barman şi ospătar în locul acela. De fapt, era un singur ins care juca ambele roluri. Şi ca personaj care se respectă, barmanul şi ospătarul nostru avea un mod particular de a verifica dacă paharele noastre sunt goale ori ba: îşi băga degetul în ele. Vă imaginaţi cam ce reflexe ne dezvoltasem pentru a ne feri paharele de verificările respective...

Cred că fiecare dintre noi are astfel de frânturi de amintiri din vacanţele de vară. Amintiri pe care nu ni le-am putut pune niciodată într-o compunere cerută la şcoală. Cred însă, că este important să nu uităm că am fost copii, că năzbâtiile noastre ne-au ajutat să creştem şi să înţelegem lumea din jur şi că poate ne-au educat mai bine decât câteva cuvinte bine meşteşugite spuse într-o sală de clasă. Uneori ar trebui să găsim momentul potrivit pentru a le povesti copiilor noştri pentru a-i ajuta să ne cunoască mai bine, să ne poată vedea şi un pic altfel. Pentru că, până la urmă, suntem suma poveştilor pe care le trăim.