Bărbatul instrument

Tu, Ileana, tu să taci din gură acum, să nu cumva să mă întrerupi şi de data asta, dacă tot eşti moartă atunci să stai aşa, înţepenită, surâs de piatră şi ochi sticloşi, nu clipi când îmi apropii chipul să te cercetez, vreau să mă asigur că nu respiri, că nu te vei ridica împotriva-mi. Nu admit nicio întrerupere, vreau să spun tot ce-am pe suflet, aşa cum îmi vine la gură. Am nevoie de-o şansă, trebuie să vorbesc, aşa-mi voi aminti mai bine tot ce-a fost, cum altfel să explorez această aglomerare de obiecte incerte şi culori prăfuite, cum să explorez harta trecutului fără să mă pierd prin coclauri uitate, poate în momentul în care îmi voi auzi povestea, clar şi răspicat, propriul meu glas, o hartă învechită, deschisă cu grijă şi întinsă sub lumina lămpii, atunci voi şti totul şi voi putea în sfârşit să înţeleg, pentru ca mai apoi să uit şi să-mi găsesc astfel libertatea de a trăi la timpul prezent, momente reale, strălucitoare, neatinse de patina uzurii.

Dar nici nu încep bine, de fapt nici n-am deschis gura, pe foaia de hârtie nu e nici măcar o literă când tu, Ileana, te ridici din linţoliul alb al nemuririi tale, te ridici în fund şi sprijini coatele de marginile sicriului, îmi spui să încep cu începutul, aşa se începe, Mitică, pentru numele Celui de Sus, numele ăsta pe care nu vrei să-l invoci niciodată, El ar putea să te-ajute, să risipească umbrele cu lumina Lui sfântă, începe cu începutul, Mitică, cum ai vrea să începi altfel? Să te ajut eu, Mitică? Primul sărut e prea patetic, nu te va asculta nimeni, nici chiar tu nu vei crede ce spui pentru că sub forţa lui, a acestui banal sărut, apropiere de buze umede şi limbi încolăcite, te simţi gol, secătuit, eşti doar o coajă, nici măcar un sâmbure n-a mai rămas din fructul acela cărnos care s-a rostogolit în faţa mea pe caldarâm şi m-a întrebat dacă nu vreau să mergem în parc. Ce să facem în parc?, l-am întrebat. Să stăm în iarbă, doar noi, două fructe coapte.

Nu-mi aduc aminte de toată povestea asta, Ileana, cred că inventezi un alt început, mă corupi cu frazele tale deşi ele sunt moarte ca tine, nu e nimic viu, nici măcar sărutul tău fals, nici verdele ierbii în care ne-am aşezat, două fructe coapte la umbra copacului, ce minciună, şi chipul tău sclipea iar eu nu puteam decât să mă minunez, te priveam topit de emoţie, câţi ani au trecut de-atunci, Ileana, zece ani, dar nu mai contează pentru că tu eşti nemuritoare acum. Te-am cules din iarbă. Iar tu m-ai adunat pe mine. Cei doi tineri au ieşit din parc cu sfială, un pic temători că oraşul, precum un monstru cu gheare de sticlă şi colţi de metal, ar putea să sfâşie vraja. Dar lumina hepatică a iubirii i-a urmat din spate, s-a târât după ei până în dreptul scării de bloc, unde el i-a mulţumit cu mâna întinsă, iar ea s-a apropiat, l-a sărutat, ce banal, şi i-a strecurat în palmă trei cuvinte stângace.

Povestea asta ar putea să mă adoarmă de-a binelea, dragul meu, îmi spui şi te întinzi în sicriu, iar eu ştiu că n-ai închis ochii, nu încă, vrei să auzi ce-am de spus înainte să pleci pentru totdeauna. O să trec direct la subiect, la acele lucruri pe care noi doi le vedeam fundamental diferit. Cum ar fi iubirea noastră. Ce proiect extraordinar, îmi spuneam, ce împletire armonioasă de instincte primare şi impulsuri creative! Ar fi trebuit să citesc câteva romane de dragoste ieftine, ar fi fost o investiţie bună, poate că aş fi realizat ridicolul şi naivitatea propriilor mele gânduri. Mă închinam la iubirea noastră ca la o operă artistică de mare valoare, o aşezasem pe un soclu de marmură şi o contemplam în fiecare dimineaţă. Pentru tine însă, fire practică, valoarea unui obiect era dictată de utilitatea lui imediată. Am fost pe rând ciocan şi cheie franceză, pernă de stat cu picioarele, desfăcător de borcane, roabă de cărat lemne şi găleată de gunoi, cârpă de şters pe jos şi răzătoare multifuncţională. Din când în când mă lăsai să te ating cu vârfurile degetelor, să te privesc, după care îmi şopteai tandru că e momentul să mă transform în vibrator. Ce norocos mă credeam! Mă mânuiai cu mişcări circulare, foarte precis, aproape didactic. Şi am adorat acele secunde, mi-a plăcut să fiu şperaclul tău intim, Ileana, dintre toate uzurile ăsta mi se potrivea cel mai bine, îmi plăcea să te deschid, să intru încet, învăluit în intimitatea dogoritoare a fiinţei tale.
 
Bărbaţii nu gândesc cu capul, obişnuiai să te plângi prietenelor. Cât mă răneau criticile tale, îmi doream să mă transform într-o maimuţă dintre-acelea care nu aude, nu vede şi nu vorbeşte. Îmi pipăiam sexul pentru a mă asigura că mai e la locul lui, între picioare. Simţeam cum se umflă cocoaşa umilinţei. Nu mai eram bărbat. Lipsit de alternative, am încercat să fiu şi femeie, ţi-am purtat chiloţii şi sutienele, mi-am cumpărat pantofi cu toc şi mi-am făcut buzele, toate pentru a-ţi dovedi că sunt de partea ta în acest Război Universal al Sexelor care părea să-ţi ocupe tot timpul. Migrene, dureri de sâni, cuţite în burtă, le-am îndurat pe toate doar pentru tine, iubita mea, ca să-ţi dovedesc că merit un dram de atenţie. Chiar şi ultima mea plăcere, aceea de a fi în prezenţa ta când facem dragoste, s-a dovedit a fi imposibil de tolerat pentru tine. Era mai bine dacă stăteam în cealaltă cameră, înconjurată de revistele mele preferate, o prietenă şi o confidentă blajină, pregătită să te asculte şi să-ţi îndeplinească dorinţele. Încercam din răsputeri să te privesc aşa cum doreai, ca pe o soră mai mare şi mai înţeleaptă.

Treptat am început să uit. Nu mai ştiam cum arată propriul meu sex şi nici nu mă mai interesa, mă obişnuisem fără el deşi uneori aveam nişte furnicături ciudate în locul acela, ca şi cum s-ar fi vindecat o rană. Mă priveam în oglindă şi vedeam o femeie plinuţă, cu sâni mititei şi destul de lată în şolduri. Nu eram la fel de frumoasă ca tine, tu aveai o ţinută aparte şi foarte originală, pe când eu nu eram decât o copie ştearsă, piele pătată şi forme stridente, în ciuda fardului din obraz şi a perucii. Când am dat peste el din greşeală, ascuns într-o cutie de pantofi Prada, înfăşurat într-o bucată de pânză roşie, nu am realizat că era sexul meu, mi-am spus, ce mai e şi drăcia asta? Eram obosită pentru că făcusem toată ziua curat şi călcasem aşternuturile. Apoi, cu mişcări destul de stinghere, l-am luat în mână. Doamne, ce-mi mai bătea inima. Parcă îl vedeam pentru prima oară. Ce falduri de piele ciudate, ce forţă latentă, un mister şi o provocare. M-am dus la oglindă, m-am dezbrăcat încet de rochiţa de bumbac în care stăteam prin casă. Am scos sexul din cutie, l-am mângâiat cu sfială şi, cu degete tremurânde, mi l-am pus între picioare. I-am simţit căldura şi freamătul şi am crezut că am fost atinsă de îngeri.
 
Seara, când te-ai întors de la muncă, m-am comportat de parcă nu se întâmplase nimic. Te-am întrebat cum a fost peste zi, apoi ne-am aşezat la masă. Îţi gătisem pui cu banane şi piure de castane în speranţa că aşa te voi îndulci. După ce-ai mâncat ai spus că eşti obosită şi te-ai retras în dormitor. Jumătate de oră mai târziu însă, ţin minte că de-abia începuse un nou episod din Soacre şi Nurori, ai intrat în sufragerie nervoasă, ai închis televizorul şi ai dat cu telecomanda de pământ, m-ai întrebat ce-am făcut cu sexul. Mă uitam la tine şi nu-mi venea să cred, nu ştiam dacă ar trebui să-mi fie frică, când te-ai transformat într-un mitocan, eşti o brută, ţi-am spus, cum poţi să-i vorbeşti astfel unei femeii, nesimţitule, n-ai nicio ruşine. Nu ştiu când ai ajuns deasupra mea şi nici nu mai ştiu unde-ţi erau mâinile, dacă se opriseră în jurul gâtului meu, dacă îmi striveai sânul şi încercai să-mi tragi jos chiloţii, căutai cu disperare, unde l-ai pus, nenorocito, aşa îmi spuneai, respiraţia ta cădea greoi, îmi ardea chipul, spuneai ceva dar nu mai înţelegeam nimic, nu vroiam să mai înţeleg, nu-mi puteam îngădui să te mai ascult pentru că atenţia mea se îndreptase spre foarfeca pentru decupat reţete şi sfaturi gospodăreşti pe care, dezordonată fiind, o uitasem pe canapea lângă mine. M-am întins, mi-am imaginat că sunt o pisică şi că mă strecor pe lângă un câine turbat, disperarea îmi pulsa în creştetul capului ca o rană deschisă, am apucat cu disperare cuţitul şi...
 
Şi acum, ce pot să fac decât să mă uit cum zaci, Ileana, un sicriu calitatea întâi, sper să-ţi placă. Sunt eu, Mitică al tău, bărbatul instrument, bărbatul femeie, cu tot ce-i trebuie în pantaloni şi o foarfecă de papetărie în mână. Unde eşti, Ileana? Te-ai ascuns în sicriu? Să înlătur linţoliul, să-ţi privesc încă o dată şi pentru ultima oară chipul, fruntea înaltă şi bombată, buzele uşor arcuite, sprâncenele stufoase şi nasul tău viril... Oh, dragul meu Mitică, ai ajuns acolo unde te aşteptai mai puţin. Suflet trist, nici în ultimul ceas nu înţelegi ce-am făcut din tine.