1.
Distanţele dintre paşii ei erau de firea centimetrilor prost măsuraţi. Afară ploaia se limpezea în ochii ei, cu migala unui ceasornicar de altădată. Gândurile îi erau deşirate de tunete, iar mâinile ei strângeau haina pe care nasturii se aliniaseră în regim de urgenţă. Nimic nu mai părea familiar, se trezea parcă dintr-o succesiune de vise. Sau doar dintr-unul, mare, pe care îl urmase toată viaţa. Iar dacă întreaga ei viaţă de până atunci nu fusese decât un vis, atunci avea pe bună dreptate motive să facă paşi mici şi atenţi. Graba nu îi prea putea fi de folos, iar răbdarea ei se ţesea din picături căzute în neştire.
Era devreme, dar părea că se lasă seara. Cerul se închidea neuniform, cu elanul plumbului care îţi cade pe umeri şi care te împiedică să înaintezi. Ploaia avea miros de muncă silnică, iar drumul părea pavat cu ameninţări. Cu toate astea, nimic nu părea să o deranjeze. Simţurile i se ascuţiseră de când plecase. Îşi trase haina strâns în jurul ei şi continuă cu acei paşi mici, marcă a nepăsării. Strada era complet goală, nici ţipenie sau arătare.
Se opri la semafor şi aşteptă. Lumina se schimbă la faţă în câteva secunde, iar ea îşi reluă drumul cu hotărârea cuiva care nu poate merge decât într-o singură direcţie. Gândurile se îmbulzeau ca nişte particule dezordonate, dar se simţea mai liberă ca oricând. În buzunar, telefonul îi vibra la fiecare câteva minute. Îl scoase într-un final şi îl aruncă, romantic, în Dâmboviţa. Pescarii de ocazie vor avea ce ipoteze să formuleze. Nu mai avea nevoie de probleme, ieşise din închisoare şi descoperise în sfârşit o formă de libertate echivalentă cu originalul.
2.
Uşa liftului o lăsă la etajul 4. Florile şiroiau izvoare mici de promisiuni, iar pantofii se jucau într-o mare de apă nesărată. Mama ei îi deschise uşa, cu ochii mari de surpriză.
- La mulţi ani, mami!
- Cristina... nu mă aşteptam să te văd.
- Îmi pare rău.
- Intră, te rog. Aşteaptă un moment, să caut o vază.
Apartamentul era acelaşi. În dreapta era camera ei. Ştia că lucrurile ei erau acolo, neatinse, neumblate prin, paralizate în aşteptare. Ferestrele mari din sufragerie erau pândite de draperiile pe care le alesese ea, cu zâmbetul ei de expert, iar canapeaua (da, avuseseră dreptate, nu se prea potrivea cu restul) trona, neagră şi din piele, într-un colţ. Nu o schimbaseră, nu o aruncaseră, era fix acolo, ce chestie.
- Hai să te servesc cu ceva, stai jos, stai jos.
- Mulţumesc. Unde e tata?
- Îmi pregăteşte o surpriză. A zis că se-ntoarce într-o oră. Păcat de vreme, altfel mă alegeam cu un picnic pe-nserate.
Cristina zâmbi.
- N-aţi aruncat canapeaua.
- Păi, e multifuncţională. Şi şi-a găsit locul în cameră cumva, îi dă un aer aparte. N-am mai văzut la nimeni o canapea de genul ăsta. Da, cred că are farmecul ei până la urmă.
- Ziceaţi că e urâtă înainte.
- Ei, acuma... Nu eram obişnuiţi noi cu stilul ăsta nou. Acum suntem mai deschişi la inovaţii.
- Mda. Şi plantele mele mai trăiesc?
- Păi hai să le vezi. Au înflorit câteva, n-ai mai trecut de mult pe-aici.
Uşa de la intrare se deschise cu un zgomot strident.
3.
- Cine e acolo?
- Ăă, nu cred că ne cunoaştem. Îmi pare rău, curentul a deschis uşa, iar eu m-am nimerit fix aici. Locuiesc vizavi. N-am vrut să vă sperii.
- A, îmi pare rău, n-am vrut nici eu să strig aşa.
- Nu-i nimic! Zi bună să aveţi! Ah, că tot sunt aici, aveţi idee cumva cine e omul care stă şi deschide uşa tuturor celor care intră în bloc? Nu ştiam să avem portar, şi în definitiv nu arată a portar deloc.
- Ăă, nu cred că l-am văzut până acum, când intru eu nu e nimeni.
- Ciudat, pe mine mă întâmpină de fiecare dată. Oricum...
- Ăla bătrân şi care te salută înclinându-şi capul? interveni Cristina.
- Da, da! El! Nu ţi se pare foarte straniu ca persoană?
- Ăă, păi eu l-am cam ocolit când am intrat, am zis că e vreun maniac. Prea se holba la mine...
- Da, şi la mine s-a uitat lung de tot. De-asta am întrebat de el...
Se întoarseră să salute un vecin care tocmai urca scările. La capătul lor se ivi bătrânul-mister. Tustrei amuţiră cu ochii la el.
4.
În întunericul care se lăsă, ploaia se preschimbă în ceaţă, iar ceaţa în abur de vreme. Cerul căzu cu firele electrocutate ale unei puteri imateriale. Iar oamenii deveniră de nerecunoscut. Subpământul luă locul pământului, iar aburul luă locul aerului. Plămânii se adaptară repede, inhalând praful aerisit. Copacii se aplecară să vadă ce se întâmplă, iar blocurile se semeţiră degeaba, nu mai era timp de aşa ceva. Norul care se prefigură din pământ se destinse, iar oamenii se destinseră la rândul lor. Norul era noul negru şi în petele de culoare oamenii refuzară moartea.