Linii de cercetare

Tot mai cunoscutul galerist-promotor al artei contemporane româneşti (pe o durată a ei ceva mai lungă, pentru greutate şi densitate istorică) Mihai Pop a scăpat, în timpul unei discuţii pe care o aveam împreună, referindu-se într-o paranteză la modul de a desena al lui Pallady, o formulă pe care am prins-o din zbor, mi-am însuşit-o şi la care acum lucrez: "linii de cercetare".
 
Adică desen întrerupt, linii tatonante, segmente adăugate, "oarbe", drum înaintînd şi tăindu-se prin bezna paginii albe (a pictorului, care poate scrie oricum, inventîndu-şi însuşi scrisul, nu doar "conţinutul" acestuia, ca scriitorul), în mediul omnidisponibilităţii, precizîndu-se prin refuz, "sculptînd" nu (cred că) în absenţă, în gol, în lipsă (ca scriitorul - şi poate nici măcar ca acesta), ci în abundenţa, în preaplinul de posibiluri.
 
Linia de cercetare e scrisul ne-estetic (estetic = linia frumoasă, conturul ferm, continuu, lăsînd impresia că se pre-ştie, că nu face decît să se copieze pe sine), scrisul tatonant, orb, scrisul care repetă pentru a adăuga şi pentru a încerca să schimbe, să adauge, să moduleze. Scrisul epuizant, care încearcă să epuizeze (e utopia lui) toate posibilurile înconjurătoare, să parcurgă profitînd de întregul mediu, drumul căruia îi e greu să se despartă de mediu, să se croiască prea tranşant prin peisajul pe care-l străbate. Drum cu toţi afluenţii lui, nu cale-ntr-scop predeterminat.
 
Scris de cercetare, scris de lucru, scris de producţie.
 
Linie de producţie (ideea următoare) infinită şi colectivă, cu toţi lucrătorii-afluenţi care, tocmai, o fabrică, lăsîndu-le să le scape ("linie de fugă" în alţii).