Chemarea cucului

Robert Galbraith este pseudonimul lui J.K. Rowling.
 
Atunci când un topmodel celebru îşi găseşte moartea căzând de la un balcon acoperit de zăpadă din Mayfair, se presupune că fata labilă emoţional s-a sinucis. Cu toate astea, fratele ei refuză să creadă concluzia poliţiei şi îi cere detectivului particular Cormoran Strike să se ocupe de caz.
Strike este un veteran de război - cu traume atât fizice, cât şi psihice -, a cărui viaţă e un dezastru. Deşi îi oferă o siguranţă financiară, ancheta are preţul ei: cu cât Strike pătrunde mai adânc în lumea complexă a tinerei fete, cu atât lucrurile devin mai sumbre şi pericolele nu întârzie să apară.
Captivant, cu o scriitură elegantă, impregnat de atmosfera londoneză - de la străzile tăcute din Mayfair şi puburile dosnice din East End, la agitaţia din Soho -, Chemarea cucului este o carte remarcabilă. Aducându-l în scenă pe Cormoran Strike, acesta este primul roman poliţist al scriitoarei J.K. Rowling, scris sub pseudonimul Robert Gilbraith şi care s-a bucurat de o primire entuziastă.
 
"Robert Galbraith a scris un roman remarcabil. Mai mult, a creat un personaj fermecător în persoana detectivului particular Strike, care cu siguranţă va fi vedeta unei serii. Strike şi asistenta sa, Robin, formează o echipă - una ale cărei aventuri viitoare cititorii le aşteaptă cu sufletul la gură." - The New York Times
 
"Rareori apare un detectiv particular care să capteze imaginaţia cititorilor din prima clipă. Strike tocmai asta face. Romanul lui Galbraith nu pare deloc al unui începător: are un talent ieşit din comun de a evoca Londra şi a crea un erou. Un debut extrem de promiţător." (Daily Mail)
 
"O intrigă detectivistică încântătoare şi magistral construită." (Mirror)
 
"Chemarea cucului este un roman strălucit, plasat într-o lume populată de topmodele, rapperi, creatori de modă, toxicomani şi legături interzise." (The Times)
 
"Chemarea cucului îmi aminteşte de ce m-am îndrăgostit pe loc de genul poliţist." (Val McDermid)

Agitaţia din stradă era ca un zumzăit de muşte. Fotografii se adunaseră în spatele barierelor patrulate de poliţie, având pregătite aparatele foto cu boturi lungi, aburii respiraţiei ridicându-se în aer. Zăpada cădea neîncetat peste căciuli şi umeri; degete înmănuşate ştergeau obiectivele foto. În răstimpuri, izbucneau rafale de clicuri sporadice, când privitorii, ca să-şi omoare timpul, pozau cortul din prelată albă aflat în mijlocul drumului, având în spate intrarea în clădirea din cărămidă roşie cu balconul de la ultimul etaj de unde căzuse cadavrul.
 
În spatele paparazzilor înghesuiţi se vedeau dube albe cu antene de satelit enorme, în vreme ce sunetiştii cu căştile pe urechi bântuiau prin preajmă. Între înregistrări, reporterii băteau mărunt din picioare şi-şi încălzeau mâinile pe paharele fierbinţi cu cafea cumpărate de la cafeneaua aglomerată situată la câteva străzi mai încolo. Ca să-şi umple timpul, cameramanii cu fesuri de lână filmau spinările fotografilor, balconul, cortul care ascundea cadavrul, apoi se repoziţionau pentru cadre mai largi, ce cuprindeau haosul instalat în strada Mayfair, calmă şi înzăpezită, cu şirurile ei de uşi negre şi lucioase încadrate de porticuri din piatră albă şi flancate de arbuşti ornamentali. Intrarea de la numărul 18 era delimitată cu bandă galbenă. Poliţiştii, unii dintre ei experţi criminalişti îmbrăcaţi în alb, puteau fi zăriţi în holul de dincolo.
 
Posturile de televiziune transmiseseră deja ştirea de câteva ore. Curioşii se îngrămădeau la cele două capete ale străzii, ţinuţi pe loc de alţi poliţişti. Unii veniseră special ca să vadă, alţii se opriseră în drum spre serviciu. Mulţi îşi ţineau telefoanele mobile ridicate ca să facă poze înainte să-şi continue drumul. Un tânăr, neştiind care era balconul important, le fotografia pe toate, pe rând, deşi cel din mijloc era umplut de trei arbuşti plini de frunze, tunşi frumos în formă de glob, care abia lăsau loc pentru o fiinţă umană.
 
Un grup de adolescente veniseră cu flori şi erau filmate înmânându-le poliţiştilor, care încă nu se hotărâseră unde ar fi locul potrivit pentru ele, lăsându-le cu stângăcie în spatele dubei de poliţie, conştienţi că obiectivele camerelor de filmat le urmăreau fiecare mişcare.
 
Corespondenţii trimişi de canalele de ştiri menţineau un flux constant de comentarii şi speculaţii în jurul puţinelor elemente de senzaţional pe care le cunoşteau.
"... din apartamentul ei de la mansardă în jurul orei două noaptea. Poliţia a fost alertată de paznicul clădirii..."
"... niciun semn că ar avea de gând să ia cadavrul de aici, ceea ce i-a făcut pe unii să speculeze..."
"... nu ştim dacă a fost singură când a căzut..."
"... echipele au intrat în clădire şi vor efectua o percheziţie minuţioasă."
 
O lumină deprimantă umplea interiorul cortului. Doi bărbaţi stăteau pe vine lângă cadavru, gata să-l aşeze, în sfârşit, într-un sac. Din capul fetei cursese puţin sânge pe zăpadă. Faţa era zdrobită şi tumefiată, un ochi redus la o zbârcitură, celălalt arătându-se ca o felie de alb mat între pleoapele umflate. Când bluza cu paiete pe care o purta scânteia în lumina uşor schimbătoare, crea impresia tulburătoare de mişcare, de parcă fata ar fi respirat din nou sau îşi încorda muşchii, gata să se ridice. Ninsoarea cădea pe prelata de deasupra, auzindu-se ca un răpăit estompat de vârfuri de degete.
- Unde dracu-i ambulanţa aia?
 
Inspectorul de poliţie Roy Carver începea să se înfurie. Un ins burduhănos, cu faţa de culoarea cărnii de vită conservate, ale cărui cămăşi erau de obicei pătate de transpiraţie la subsuori, îşi epuizase deja rezerva limitată de răbdare cu ore în urmă. Se afla aici aproape de tot atâta timp ca şi cadavrul. Picioarele îi îngheţaseră aşa de tare, că nu le mai simţea şi era ameţit de foame.
- Ambulanţa e la două minute de-aici, spuse sergentul Eric Wardle, răspunzându-i fără să vrea şefului său în timp ce intra în cort cu mobilul la ureche. I-am făcut un pic de loc aici.
 
Carver mârâi. Proasta lui dispoziţie era exacerbată de convingerea că pe Wardle îl sensibiliza prezenţa fotografilor. Plăcut la înfăţişare, cu un aer băieţos, cu părul castaniu des şi ondulat, acum glazurat cu zăpadă, Wardle, considera Carver, pierduse mai mult timp decât era necesar în cele câteva incursiuni pe care le făcuse în afara cortului.
- Bine măcar că mulţimea de-afară o să plece când o să dispară cadavrul de-aici, adăugă Wardle, continuând să se uite afară la fotografi.
- N-o să plece cât timp vom continua să tratăm locul ăsta ca pe un loc al crimei, se răsti Carver la el.
 
Wardle nu răspunse la provocarea nerostită, dar Carver explodă totuşi:
- Vaca asta proastă s-a aruncat. Nu mai era nimeni cu ea. Aşa-zisa ta martoră era drogată şi nu mai ştia...
- Uite că vine, spuse Wardle şi, spre dezgustul lui Carver, ieşi iar din cort, ca să aştepte ambulanţa direct în câmpul vizual al camerelor.
 

Vestea a luat locul forţat ştirilor despre viaţa politică, războaie şi dezastre şi fiecare versiune a relatării era presărată cu imagini ale chipului fără cusur al moartei sau ale corpului ei zvelt şi sculptat. În câteva ore, puţinele fapte cunoscute s-au răspândit ca un virus la milioane de oameni: cearta cu prietenul ei celebru, care avusese loc în public, drumul spre casă singură, ţipetele auzite de vecini şi căderea finală, fatală...
 
Prietenul s-a refugiat într-o instituţie de reabilitare, dar poliţia a rămas impenetrabilă. Cei care fuseseră cu ea în seara anterioară morţii erau vânaţi. Mii de rubrici de ziar şi ore de ştiri televizate erau dedicate subiectului, iar femeia care jura că auzise o a doua ceartă cu câteva clipe înainte de căderea corpului a devenit şi ea celebră pentru scurt timp, acordându-i-se privilegiul unor poze de dimensiuni mai mici lângă imaginile frumoasei fete moarte.
 
Pe urmă, însă, într-un oftat aproape sonor de dezamăgire, s-a dovedit că martora minţise, astfel că şi ea s-a refugiat într-o clinică de dezintoxicare, moment în care celebrul suspect principal s-a externat, asemenea bărbatului şi femeii din căsuţa de jucărie, care nu pot ieşi simultan niciodată.
 
Aşadar, fusese sinucidere la urma urmelor şi, după un moment de hiat înmărmurit, povestea a căpătat un al doilea elan, mai slab. S-a scris că fata era dezechilibrată, instabilă, nepotrivită pentru viaţa de supervedetă în capcana căreia extravaganţa şi frumuseţea o prinseseră; că pătrunsese într-o clasă de oameni imorali, plini de bani, care o corupseseră; că decadenţa noii ei vieţi îi destabilizase personalitatea deja fragilă. A devenit o poveste moralizatoare încărcată de Shadenfreude şi mulţi editorialişti au făcut aluzie la Icar, căruia Private Eye îi dedicase o rubrică specială.
 
Şi deodată, în sfârşit, frenezia s-a domolit în apatie şi nici jurnaliştilor nu le-a mai rămas nimic de spus, căci prea multe se spuseseră deja.
       
Deşi cei douăzeci şi cinci de ani ai vieţii lui Robin Ellacott cunoscuseră momente de dramă şi incidente, niciodată nu se trezise cu conştiinţa certă că îşi va aminti cât va trăi ziua care avea să urmeze.
 
La scurt timp după miezul nopţii, Matthew, prietenul ei de atâta vreme, îi ceruse mâna sub statuia lui Eros din centrul pieţei Piccadilly Circus. Cuprins de uşurarea ameţitoare de după acceptul ei, acesta îi mărturisise că plănuise să abordeze chestiunea în restaurantul thailandez în care tocmai cinaseră, dar că se hotărâse să facă asta în absenţa cuplului tăcut de lângă ei, care trăsese cu urechea la toată conversaţia lor. Prin urmare, sugerase o plimbare pe străzile peste care se lăsa întunericul, în pofida protestelor lui Robin, care îi atrăsese atenţia că amândoi trebuiau să se trezească devreme, şi în sfârşit a avut un acces de inspiraţie şi a condus-o, emoţionat, la treptele statuii. Acolo, renunţând la discreţie în vântul tăios (într-o manieră total necaracteristică lui), Matthew a cerut-o în căsătorie, sprijinit într-un genunchi, în faţa a trei oameni nevoiaşi cuibăriţi pe trepte, care plimbau de la unul la celălalt ceea ce părea a fi o sticlă de alcool metilic.
 
Fusese, după părerea lui Robin, o cerere în căsătorie perfectă, cea mai frumoasă din istoria căsătoriilor. El avusese în buzunar chiar şi un inel, pe care fata îl purta acum pe deget: un safir cu două diamante, care i se potrivea perfect, şi tot drumul spre oraş a privit întruna la inelul pus pe mâna care i se odihnea în poală. Ea şi Matthew aveau acum o poveste de relatat, o poveste de familie amuzantă, din acelea pe care le spui copiilor tăi, în care planul lui (o încântase faptul că el îşi făcuse planuri) s-a dus pe copcă şi s-a transformat în ceva spontan. Îi plăcuseră vagabonzii, luna şi Matthew, panicat şi fâstâcit, lăsat într-un genunchi; îi plăcuseră Eros şi Piccadilly, bătrân şi murdar, ca şi taxiul pe care-l luaseră ca să ajungă la locuinţa lor din Clapham. De fapt, nu era departe de a se îndrăgosti de întreaga Londră, care până atunci nu-i câştigase simpatia, în luna scursă de când locuia acolo. Până şi navetiştii palizi şi certăreţi înghesuiţi în vagonul de metrou păreau aureolaţi de lucirea inelului şi, în timp ce ieşea în aerul răcoros al zilei de martie la staţia Tottenham Court Road, mângâie cu degetul mare partea de jos a inelului din platină, trăind o explozie de fericire la gândul că ar putea cumpăra nişte reviste pentru mirese la ora prânzului.
 
Ochii bărbaţilor zăboveau asupra ei în timp ce-şi croia drum prin şantierul de reparare a drumului de pe Oxford Street, consultând un bileţel pe care-l ţinea în mâna dreaptă. După toate standardele, Robin era o fată frumuşică; înaltă şi cu o siluetă voluptuoasă, cu părul blond-roşcat care se unduia în timp ce mergea cu pas vioi, aerul răcoros colorându-i obrajii palizi. Urma să fie prima zi dintr-un angajament secretarial temporar de o săptămână. De când venise să locuiască împreună cu Matthew la Londra, avusese doar joburi temporare, dar situaţia nu avea să se prelungească. Urma să se ducă la nişte interviuri pe care le considera "corespunzătoare".
 
De multe ori, cea mai dificilă parte a acestor frânturi de slujbe neinteresante era găsirea birourilor. După orăşelul din Yorkshire din care plecase, Londra părea vastă, complexă şi impenetrabilă. Matthew o sfătuise să nu pornească în căutări cu nasul în ghidul oraşului, ca să nu semene a turist şi să devină astfel vulnerabilă. Prin urmare, se bizuia foarte des pe hărţile desenate aproximativ de cineva de la agenţia de angajări temporare. Nu era convinsă că asta o făcea să arate mai mult a londoneză get-beget.
 
Baricadele metalice şi zidurile Corimec din plastic albastru care împrejmuiau lucrările de reparaţii o făceau să vadă şi mai greu încotro trebuia să meargă, deoarece ascundeau jumătate din elementele de orientare desenate pe hârtiuţa din palmă. Traversă drumul cu pavajul scos din faţa unei clădiri de birouri impunătoare, marcată "Center Point" pe hartă, care semăna cu o gofră gigantică din beton cu reţeaua ei densă de ferestre pătrate şi uniforme, şi o porni în direcţia aproximativă Denmark Street.
 
O găsi aproape întâmplător, luându-o pe o alee numită Denmark Place şi ieşind într-o străduţă scurtă plină de vitrine colorate: ferestre în care se vedeau chitare, claviaturi şi tot soiul de efemeride muzicale. Baricade roşii şi albe înconjurau o altă gaură săpată în drum şi muncitorii cu veste fluorescente o întâmpinară cu fluierături admirative matinale, pe care Robin se prefăcu că nu le aude.
 
Se uită la ceasul de la mână. Întrucât îşi luase o rezervă de timp pentru cazul în care s-ar fi rătăcit, ajunsese cu un sfert de oră mai devreme. Uşa banală a biroului pe care îl căuta se afla la stânga localului 12 Bar Café. Numele ocupantului biroului era scris pe un petic de hârtie liniată lipită cu scotch lângă soneria pentru etajul al doilea. Într-o zi obişnuită, fără inelul nou-nouţ care îi sclipea pe deget, acest detaliu ar fi surprins-o în mod neplăcut. Cu toate acestea, hârtia murdară şi vopseaua scorojită de pe uşă erau, ca şi vagabonzii din seara trecută, doar nişte detalii pitoreşti pe fondul splendidei sale poveşti de dragoste. Se uită din nou la ceas (safirul sclipi şi simţi cum îi tresaltă inima; va vedea cum sclipeşte piatra aceea tot restul vieţii ei) şi decise, într-un acces de euforie, să se prezinte mai devreme şi să se arate dornică să înceapă o slujbă care nu conta câtuşi de puţin.
 
Tocmai întinsese mâna să sune, când uşa neagră se deschise brusc din interior şi o femeie dădu buzna pe stradă. Timp de o secundă straniu de statică, cele două se priviră direct în ochi, în timp ce fiecare se pregătea să facă faţă ciocnirii iminente. În această dimineaţă fermecată, simţurile lui Robin erau neobişnuit de receptive; imaginea de o fracţiune de secundă a acelui chip îi lăsă o impresie atât de puternică, încât o făcu să se gândească, după câteva momente, când reuşiseră să se evite reciproc, trecând la un centimetru una pe lângă cealaltă, iar femeia brunetă pornise în pas grăbit pe stradă, dispărând din vedere după colţ, că ar putea să-l deseneze perfect din memorie. Nu doar frumuseţea extraordinară a acelui chip se imprimase în memoria ei, ci şi cealaltă expresie: lividă, totuşi neobişnuit de însufleţită.
 
Robin prinse uşa înainte să închidă accesul spre casa scărilor mizeră. O scară metalică de modă veche urca în spirală în jurul unui ascensor la fel de antic, de tip colivie.
 
Atentă să nu-şi prindă tocurile în treptele metalice, ajunse la primul etaj, trecând de o uşă pe care era lipit un poster laminat şi înrămat, având pe el inscripţia Crowdy Graphics, şi îşi continuă urcuşul. Abia când ajunse la uşa de sticlă de la etajul de deasupra îşi dădu seama pentru prima oară la ce fel de activitate urma să fie asistentă. Nimeni de la agenţie nu-i spusese. Numele de pe hârtia de afară, de lângă sonerie, era gravat pe panoul de sticlă: C.B. Strike, şi, dedesubt, cuvintele Detectiv particular.
 
Robin rămase nemişcată, cu gura întredeschisă, trăind un moment de minunare pe care nimeni dintre cei care o cunoşteau nu l-ar fi înţeles. Niciodată nu-şi mărturisise vreunei fiinţe umane (nici măcar lui Matthew) ambiţia ei secretă, veche încă din copilărie. Iar ca acest lucru să se întâmple tocmai astăzi, dintre toate zilele... Avea senzaţia că Dumnezeu îi făcea cu ochiul (iar ea lega şi acest lucru cu magia zilei; cu Matthew şi cu inelul; cu toate că, la o reflecţie adecvată, nu exista nicio legătură între ele).
 
Savurând clipa, se apropie foarte încet de uşa gravată. Întinse mâna stângă (safirul întunecându-se acum, în lumina slabă) spre clanţă; dar, înainte s-o atingă, uşa de sticlă se deschise brusc.
 
De data asta, ciocnirea n-a mai putut fi evitată. Un bărbat de peste o sută de kilograme se izbi de ea, fără să vadă nimic. Dezechilibrată, Robin se trezi catapultată în spate, dând din mâini cu mişcări dezordonate, geanta zburându-i cât colo, către hăul de dincolo de scara letală.