Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima crimă nu se uită (I)


Alina Nedelea

04.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
("Bună ziua, nu vă supăraţi... am şi eu o întrebare...", zise Costică, lăsând geamul jos de la maşină, un Aro 10.
"Da, vă rog.", răspunde pietonul.)

Atâta ceaţă cât am văzut la Bucureşti în perioada asta, n-am văzut în toată existenţa mea. Mai ales în seara asta. Ceaţă s-o tai cu cuţitul şi nimic altceva. Am ieşit din Mall Vitan cu o casoletă mare de prăjituri şi m-am urcat în primul taxi. I-a căzut faţa şoferului când i-am zis să mă ducă la Samurcaşi. De spaimă, nu de bucurie.
"Sunteţi sigură, doamnă?", m-a întrebat.
"Da. Curiozitatea NU a omorât pisica."
"Sper s-ajungem săptămâna asta acolo. Altă seară mai potrivită nu vă găseaţi, 'tu-i paştele mă-sii de ceaţă. Când ajungem pe la Buftea, să-l sunaţi pe domnul ca să cer mai multe informaţii."
"Da, să trăiţi.", răspund amuzată.

Soţul meu adoră poliţiştii de când s-a născut. Ca marea majoritate a italienilor, de altfel. Puternica atracţie şi fascinaţie pe care poliţiştii sau carabinierii o revarsă faţă de noi, civilii, derivă din faptul că sunt singurii care au intrat acolo unde nici un magistrat sau avocat sau alt organ de stat nu a avut curajul s-o facă vreodată. În casa Mafioţilor, sub acoperire, se înţelege. Şi sunt primii, de asemenea, care aleargă spre locurile unde este posibil să se înfăptuiască o crimă. Dup-aia vine şi Salvarea. Dacă vine... dar nu vreau să intru într-o polemică... nu despre asta am de gând să vorbesc. NU astăzi.
Prima oară au intrat în casa noastră, când soţul meu trebuia să facă un film despre Nassirya, unde 11 carabinieri au murit într-un atentat. Am gătit pasta al pomodoro, am băgat un peşte la cuptor , am pus 2-3 sticle de vin roşu pe masă şi am ascultat povestea lor. Erau 4 supravieţuitori. Mi-am revenit abia mult timp după aceea... Mâncarea a rămas pe masă neatinsă, sticlele au fost băute. Cea de vodkă, de asemenea.

"Alo! Bună seara, puteţi să-mi spuneţi mai precis unde se află supermarketul cu pricina?"
"Cât mai aveţi până la calea ferată?", întreabă Costică.
"Dumnezeu ştie, credeţi că văd ceva?"
"Păi unde sunteţi acum, de pildă?"
"Păi de unde să ştiu, n-auziţi? Nu văd nimic..."
"Grădiniţa lui Matei", i-am spus şoferului.
"Ce-aţi zis, doamnă?"
"Am întrezărit vag de tot o vilă în faţa căreia stătea scris cu litere mari: GRĂDINIŢA LUI MATEI.", insist.
"Doamnă, vă bateţi joc de mine? Alo, domnul, cică suntem în faţa Grădiniţei lui Matei, nu ştiu ce să zic..."
"Mergeţi tot înainte, treceţi de calea ferată şi după alţi 2-3 km o să zăriţi pe partea dreaptă parcarea supermarketului. V-aştept acolo cu maşina."
"Bine, şefu'!", zice şi închide telefonul şoferul.

Motivul pentru care intenţionez să mă văd în seara aceasta cu Costică nu are legătură cu faptul că interpretez o poliţistă într-un serial. Unde mai pui că suntem pe data de 8 ianuarie şi peste nici o lună am terminat filmările şi m-aşteaptă un rol de curvă de trotuar, super bătută şi chinuită, pentru un film de cinema.
Ci pentru că noi doi, avem un lucru în comun. Trăim mai multe vieţi, într-una singură. Pentru mulţi dintre voi s-ar putea să sune intrigant, pentru noi mai puţin. Sună retoric dar doar cine trece prin asta, ştie la ce mă refer... Aşa că de aceea vreau să-l cunosc. Şi pentru că curiozitatea NU a omorât pisica, chiar dacă din geantă nu-mi lipseşte briceagul meu preferat.

("Bună ziua, nu vă supăraţi... am şi eu o întrebare.", zise Costică lăsând geamul jos de la maşină, un Aro 10.
"Da, vă rog.", răspunde pietonul.
"M-am rătăcit. Ştiţi cumva unde este strada Obcina Mare?"...)

"Eu cred c-am ajuns, să ştiţi. Ăsta trebuie să fie supermarketul, asta trebuie să fie parcarea, Doamnă. Ce maşină are?" mă întreabă şoferul.
Reflectez o secundă şi-mi dau seama că nu numai că habar n-am ce autovehicul are, dar nici măcar cum arată el, Costică.
"Aia cu farurile aprinse trebuie să fie a lui.", răspund la un moment dat.
Cobor din maşină, coboară şi Costică şi pe fundalul sonor din capul meu începe şi-o muzică tipică de suspans. Mă uit atentă la el în timp ce bag mâna în geantă şi nu ca să caut portofelul, ci cuţitul: Costică este înalt, 1.90, la vreo 50 de ani, cu mustaţă, un surâs impecabil, frumos de pici. Mi-am zis în gând, instantaneu: "E prea mişto ca să fie adevărat, ăsta mă taie cu toporul sigur!", şi printre dinţi taximetristului: "Dracu' te ia dacă te mişti de aici!!!"
Câteva secunde mai târziu coboară din Jeep-ul fostului poliţist un flăcău timid de vreo 16-18 ani şi o fătucă foarte frumoasă de vreo 20.
"Bună, Alina. Îţi mulţumesc c-ai venit, lasă-mă să-ţi prezint copiii mei, întâi. Fata mea abia aşteaptă să te cunoască!", zice Costică.
"Poţi să pleci!", i-am lătrat şoferului.
"Şi noroc, baftă la ceaţă, ceva, nu-mi uraţi?", m-a întrebat înainte să demareze.

Băiatul lui este de o educaţie desăvârşită, îţi sunt suficiente 5 minute ca să te prinzi de asta. Înalt ca ta-su, introvertit, după părerea mea, dar deosebit de curios ca personalitate. Fata e nebună de legat. Vie ca argintul, nu ştie să zâmbească ci să râdă în hohote, nu vorbeşte încet ci aproape că urlă, chiuie de bucurie din orice, este vădit îndrăgostită de viaţă şi chitită că taică-su are de foarte puţine ori dreptate, dacă nu chiar deloc, aşa că-l ceartă cam de două-trei ori la fiecare jumătate de oră. Ta-su tace, surâde şi înghite, că e îndrăgostit de ea, evident.
De mult mă ţineam să merg la ei acasă şi să-i cunosc faţă în faţă. Nu de alta, dar Costică îmi promisese mici la grătar, salată de vinete şi ţuică. Şi poveşti.

"Fată, şi eu am studiat actoria! Şi eu vreau să devin actriţă."
"Ar fi şi culmea să n-o faci cu ochii ăştia şi cu expresivitatea ta, zuzo!", îi răspund.
"Da, fată! Dar momentan mă întreţin făcând animaţie la onomastice pentru copii. Sper să nu mă pierd..."
"Glumeşti?", întreb serioasă.
"Azi am băgat la înaintare Cenuşăreasa de nu pot să-ţi explic."
"Cristina, puţine şcoli de actorie ar mai putea să te-nveţe pe tine ceva... Dacă reuşeşti să atragi atenţia unor mucioşi posedaţi de diavol mai mult de 10 minute, înseamnă că ai să joci pe degete un public de adulţi într-un teatru."
"La asta nu m-am gândit!", zise, chiuind de bucurie iar.
"Costică, de la cine a luat fii-ta energia asta? De la tine?"
"Nu, mă. De la mama ei. Şi personalitatea şi frumuseţea. Locuieşte în Italia acum."
"Toooate drumurile duc la Roma, eh?", constat.
"La Bologna, stă în Bologna, nu la Roma, data viitoare când trec pe acolo, venim şi la tine", decide ferm Cristina. Şi mai bagă un chiuit şi o îmbrăţişare.

("Bună ziua, nu vă supăraţi... am şi eu o întrebare.", zise Costică lăsând geamul jos de la maşină, un Aro 10.
"Da, vă rog", răspunde pietonul.
"M-am rătăcit. Ştiţi cumva unde este strada Obcina Mare?"
"Păi, tre' să fie paralelă cu aceasta, eu aşa ştiu."
"Nu e, de acolo vin."
"Sunteţi sigur?"
"Sigur. Şi este foarte important pentru mine să aflu.", precizează Costică.)

"Îţi place rolul pe care îl faci acum?" mă întreabă Costică.
"Da. Mă cheamă ăştia Alinita, pe platou. Alin de la Alina, ita de la Nikita. Sigur că-mi place. Dar primul film nu se uită..."
"Hai să-ţi pun un păhărel. Vrei?
"De-o juma' de oră aşteptam întrebarea asta."
"Stai să aprind şi grătarul"
"Lasă grătarul, bagă palinca. Şi zi-mi de tine."
"De mine?"
"Da."
"Ce?"
"Cum te cheamă?"
"Costică Jurubescu! Pe tine?"

Copiii poliţistului explodează în râs, noi ciocnim primul păhărel.

"Ai dreptate, Alina." mi-a zis Costică după un timp.
"Adică?"
"Că prima crimă nu se uită."

Mi-am aprins prima ţigară în casa lor de nefumători auzind această exclamaţie.

"Am plecat la Bucureşti cu intenţia să mă fac poliţist, ca tata, şi să mă întorc de unde am venit, odată terminată academia. Vroiam să fiu ca el. Vroiam să fiu: EL. Să devin un poliţist care să încerce din toate puterile să salveze vieţi sau să stabilească o ordine acolo unde era necesar. N-a fost să fie aşa. Profesorii au văzut în mine nu ştiu ce minte strălucită aşa că la nici 22 de ani m-au repartizat la Criminalistică (Miliţia Municipiului Bucureşti). Cum au văzut în tine la nici 17 ani, nu ştiu ce talent de te-au ales să interpretezi Chira Chiralina... cam aşa şi cu subsemnatul. Aşa că acasă nu m-am mai întors. Am rămas în capitală predestinat să nu salvez pe nimeni, condamnat să ajung doar când crima era săvârşită deja, şi să găsesc asasinul / asasinii!
Într-o bună zi, tânăr locotenent cum eram, m-au trimis pe strada Obcina Mare şi mi-au ordonat să fac cercetarea la faţa locului într-un caz de triplu asasinat. Mi-au dat o maşină la dispoziţie dar nu mi-au dat o hartă şi nici răgazul să cunosc străzile din sectorul 6 unde lucram ca specialist criminalist. Când, în sfârşit, am ajuns la adresă, am găsit o dădacă ucisă şi doi copii mici într-o băltoacă de sânge masacraţi cu un obiect contondent, cu un pistil de la un mojar din bronz, ca să fiu mai precis. Mda. Ce zici? Mă pun pe făcut mici, Alina?"
"Nu, Costică. Poate mai târziu. Mai toarnă-mi un păhărel."
"Salată de vinete guşti?"
"Nu, mersi."
"O prăjitură de la tine?"
"Bună palinca asta."
"Mda, e lejeră. N-o să te doară capul de le ea. Eu am făcut-o, este curată, numai din prune şi nu este palincă ci ŢUICĂ! Hai că-mi mai pun şi eu unul".
"Şi l-aţi găsit?"
"Da. Criminalul a fost prins. În timp record, aş adăuga. Dar copiii ăia n-au înviat, din păcate. Am văzut multe la viaţa mea, dar sufletele alea n-o să le uit câte zile oi avea. Pe mama lor şi astăzi o mai visez, din când în când, cum urla când a sosit acasă... Te superi dacă ies în grădină să dau de mâncare la câini? Le-am gătit ciorbă cu ciolan. Cred că s-a răcit între timp."
"Ok."
"De ce te uiţi aşa la mine?", mă întreabă Costică.
"Mă gândeam ce îngâmfaţi suntem noi, actorii, când pretindem că trăim mai multe vieţi. Căcat. Noi le povestim, nu le trăim. Cum să compari un suc de bulion cu sânge uman, o actriţă care urlă de durere cu o mamă care îşi vede cu adevărat copiii ucişi?"
"N-o lua şi tu acuma aşa. Asta era aşa ca să dezmorţim puţin atmosfera... Stai să-ţi zic ce mi s-a întâmplat când m-au trimis şefii la locul crimei pentru prima oară. Fii atentă, nu găseam strada Obcina Mare, din Drumul Taberei, nici să mă fi picat cu ceară, aşa că opresc maşina şi-l întreb pe unul, la întâmplare:
- Bună ziua, nu vă supăraţi... am şi eu o întrebare!
- Da, vă rog!, îmi răspunde pietonul.
- Ştiţi cumva unde este strada Obcina Mare?
- Păi, tre' să fie paralelă cu aceasta, eu aşa ştiu.
- Nu e, de acolo vin!
- Sunteţi sigur?
- Sigur. Şi este foarte important pentru mine să aflu!
Pietonul s-a gândit ce s-a gândit şi s-a gândit şi în cele din urmă a răspuns:
- Mmh, nu ştiu. Îmi pare rău. Întrebaţi un miliţian mai bine, sigur ştie.
- Just! i-am răspuns, roşu până la urechi înainte să demarez în trombă, cu girofarul şi sirena pornite."
"Nu pot să creeed aşa cevaaa...", îi răspund printre hohote.
"Ba să crezi. Şi asta nu-i nimic. Îţi mai povestesc una, stai să dau de mâncare la câini, întâi..."

Mi-am aprins a doua ţigară, mi-am turnat singură un alt păhărel şi am zâmbit.
Puteam să jur. Era doar începutul...

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer