Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima crimă nu se uită (II)


Alina Nedelea

11.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"De ce te-ai retras din Poliţie?"

Ştiu să ţin pistolul în mână fiindcă mi-au arătat poliţiştii pe platou cum s-o fac. Ştiu să intru cu o armă într-o cameră descrisă de scenariu ca fiind una extrem de periculoasă fiindcă tot ei m-au învăţat. Şi cînd am tras cu puşca, un Moschetto 91, m-au avertizat să fiu atentă cum o ţin că-mi pleacă şi umărul în momentul în care apăs pe trăgaci şi m-aleg naibii cu o fractură. Dar eu aveam dopurile deja băgate în urechi, am dat din cap afirmativ fără să fi auzit o iotă, puţin mai lipsea să o pun de-o luxaţie... Pe actorie nu se bagă nimeni, însă. Acolo e meseria noastră. Dacă-ţi moare soţul, copilul, mama sau prietena din film, bagi dramă la greu, cu lacrimi, urlete şi tras de păr din propriul tău cap cum te-au învăţat la Facultate sau ai văzut în filmele cu Anna Magnani sau cum făcea mama mea cînd mi-a murit bunica.
Mda. Asta când nu ai de-a face cu o persoană care neagă evidenţa şi al cărei creier refuză total să accepte realitatea.

A intrat Costică într-o bună zi într-o casă, de pildă. Fuseseră chemaţi de un locatar care suspecta că ar exista victime în apartamentul de sub el pe motive de scurgere de gaz.
S-au deplasat la faţa locului şi au găsit o femeie cu un bebeluş în braţe, şi un bărbat un pic confuz, dar bine mersi în picioare. Femeia era îngrijorată că îngeraşul ei nu vrea să deschidă guriţa şi să mănânce, şi se întreba de ce dracu' bagă somn la greu... Nimic neobişnuit până aici. Dacă bebeluşul n-ar fi fost mort. Costică, întreaga sa echipă şi până şi bărbatul acestei mămici, în aparenţă calmă şi stăpână pe situaţie, au înţeles că nu mai era urmă de viaţă în corpuşorul ăla. Murise în somn asfixiat.
Doar mama lui era convinsă de exact contrariul. Şi doar mama lui insista să-i bage biberonul în gură.
Aici intră în scenă Costică. Mic detaliu: nu existau calmante, cu atât mai puţin psihologi. Costică deţinea un cronometru în cap care îi ticăia în mod obsesiv şi îi repeta că are foarte puţin timp la dispoziţie s-o facă pe această mamă din vorbe... să reuşească să o dezlipească de pruncul mort. Toate acestea cu teama că în mintea femeii se va declanşa automat dorinţa de a se sinucide...
"Să le deblochezi creierul nu e chiar un lucru simplu... dar să-i determini să şi accepte realitatea, Alina... nu ştiu dacă există ceva mai greu! Cel puţin, pentru mine."

"De ce te-ai retras din Poliţie?"

M-au învăţat în Academie că o persoană şocată reacţionează uneori pe invers. În loc să plângi la înmormântarea soţului tău, de pildă, surâzi ca o tâmpită. În loc să urli cât te ţin plămânii în clipa în care eşti agresat/ă sau bătut/ă, taci ca melcul. Mut ca pământul. Şi în loc să râzi cu gura până la urechi când primeşti pe neaşteptate o veste foarte bună... plângi cu lacrimi de crocodil, fără să reuşeşti să te controlezi.

S-a dus Costică în cartierul Militari. Fusese chemat de urgenţă fiindcă un copil căzuse de la etajul 4. A găsit o bunicuţă, care şedea cuminţică pe banca din faţa blocului, cu un băieţel de 4 ani în braţe. Costică văzuse multe între timp. Poate prea multe, mi-aş permite să adaug. Aşa. Mămăiţa asta nu avea nici cea mai mică intenţie să-i dea nepotul. "Nu vezi, măi, omule, că doarme? Lasă-l să se odihnească. Nu-l trezi. De ce să-l trezeşti? A avut o zi grea, sărăcuţul, a căzut de la etajul 4, maică. A plâns, mititelul, dup-aia l-am calmat, a mâncat, şi acum a adormit, în sfârşit... " Tare s-a mai chinuit Costică s-o convingă pe femeia aia să-l lase să ia trupul neînsufleţit al nepotului. Căpoasă. Determinată. Costică începuse să nu mai ştie cum să reacţioneze, ce să-i mai îndruge, pe ce parte s-o mai ia când... la un moment dat... puştiulică a deschis ochii, s-a întins frumuşel şi s-a sculat. L-au dus la Spital, n-avea nici pe dracu', îl durea un pic spatele, na! Şi atât.
A plâns Costică zile întregi...

"Tot nu înţeleg de ce te-ai lăsat de meserie, să ştii... Eşti tânăr şi plin de viaţă, mă!"

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-mi aduc "personajele" acasă. Nu ştiu de ce şi nici nu mă interesează. S-o trage de la faptul că sunt o actriţă mediocră, dar nu-i bai. Astăzi asta se şi caută: actriţe mediocre. Am filmat odată un dublu rol, nu-mi mai aduc minte cum se numea regizorul, eu eram îndrăgostită muci de regizorul secund. Am filmat o săptămână pe un vas de croazieră. Ziua eram blondă, sexi şi cu ochi albaştri, seara căutam cu nişte prietene să înţeleg care era barul în care îşi făceau veacul regizorul ăsta secund şi actorul principal de care se îndrăgostise costumiera filmului. A doua zi eram brunetă, creaţă, plânsă şi cu ochi căprui, seara căutam cu nişte prietene să înţeleg care era barul în care îşi făceau veacul regizorul ăsta secund şi actorul principal de care se îndrăgostise costumiera filmului...
Dar sângele, imaginea corpurilor măcelărite, plânsetele celor rămaşi în viaţă le laşi la locul de muncă, sau le duci cu tine acasă?

"De asta ai plecat, Costică?"

A venit momentul să plec şi eu, la un moment dat. Era târziu. Foarte târziu. Aş fi rămas. Aşa c-am să mă întorc. "Mai vreau poveşti", i-am zis. "Când doreşti, Alina. Poarta e deschisă. Tu să ai forţa să asculţi poveştile mele... ", mi-a răspuns în timp ce zuza de fi-sa accelera maşina decisă să mă conducă acasă şi certându-l pe ta-su că nu înţelege cum să dea drumul la aerul condiţionat din maşina lui. Pe cald. Nu pe rece!!! Uitându-mă pe geam am privit calea ferată, am zărit Grădiniţa lui Matei, m-am certat cu ceaţa densă, fără să m-audă Cristina... m-am gândit la fiul lui Costică cum trebuie să zacă la ora asta extenuat pe canapeaua sufrageriei după o sută de mii de poze făcute mie şi Cristinei şi o sută de mii de reproşuri: "Te uiţi cât am ieşit de urâte? Fă-ne o poză decentă, ce naiba!!!"... şi... m-am mai gândit la multe dar n-am chef acuma să vă mai zic nimic.

P.S.: L-am întrebat în timp ce-i mângâiam dulăii pe cap:
"Dar dor îţi e? Măcar atât spune-mi. Ţi-e dor?"
Şi Costică a zâmbit.
"A fost greu? Prea greu sau de ce?"
"Nu. A fost aşa cum trebuie să fie. Cu multă iubire. Faţă de meserie, faţă de copii, faţă de femei, faţă de colegi. Cu multă, multă iubire."
"Mda, bine, bine, bine, zic să trecem. Deci ţi-e dor sau nu?"
"Tot timpul. Fiecare om are un vis, aşa-i? Uite... pentru mine cel mai... frumos, ba nu, hai să zicem, magnific... nu, nu e bine nici aşa... visul cel... am găsit: visul cel mai erotic din viaţa mea actuală este când mi se întâmplă să adorm şi mă visez îmbrăcat în uniforma de poliţist."
"Ce mişto!"
"Şi nu ştiu de ce dar... doar ţie ţi-am spus asta."
"Pa, Costică."
"Pa, Alina."

Iar eu am spus-o tuturor!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Cine esti dumneata C.J.?
    mihai irimia, 16.04.2016, 19:14

    Esti tu,copilul cu parul balai si cu rezerve de palinca in magazie,ori e doar amintirea mea de un gind atinsa?

  • Superb!!! Asteptam si partea a3-a
    Andra, 11.02.2014, 21:22

    Si eu il visez pe tata imbracat in uniforma :) !!! Ce tata misto am!!

Spacer Spacer