Nu pleca în rai de unul singur

Ieri am mers pe ape. Nu am idee cum s-a întâmplat, sau de ce, s-a întâmplat pur şi simplu. Fie că sunt crezut sau nu. Nu am nicio explicaţie şi oricât m-aţi tortura, nu am cum să vă spun mai mult decât ştiu, ori eu nu ştiu chiar nimic. Am tot povestit de nenumărate ori cum a fost, ce a fost, şi tot ce a fost, adică zero, a fost ordinea banală de fiecare zi, aia pe care o ştie toată lumea, nu pot inventa ceva ce nu a avut loc. Nu am ce să vă zic. Credeţi-mă. Cinstit. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, oricât aş scobi în rămăşiţele zilei de ieri, nu descopăr nimic care să arunce vreo cât de slabă lumină asupra unui fapt de o asemenea importanţă şi anvergură. Minune, ah, da. Un cuvânt rar, uitat de toată lumea. Unul din lucrurile pierdute prin nefolosire. Da, toţi aşteptăm un asemenea lucru, dar nu avem ocazia să-l rostim cu voce tare, cuvântul în sine a devenit tabu. Zi de zi, pe malul oceanului, stăm şi ne gândim la asta. Dar atât. Pe această insulă, departe de orice civilizaţie, stăm şi visăm să trecem pânza de ape şi să ajungem de partea cealaltă. Cică sunt lumini noaptea, da, totul ar străluci în miezul nopţii. Există o mulţime de lucruri pe care noi nu ni le putem imagina decât cu ajutorul celui adus de ape cu multă vreme în urmă, care ne tot povesteşte despre acest paradis fascinant unde totul e posibil, unde nu există plictiseala de aici, unde zilele nu apasă atât de rău pe carne, unde existenţa nu este atât de sugrumată, un loc în care orice e posibil, fără limite, într-un flux neîntrerupt de magie. Unde se poate trăi.

Puteţi să mă torturaţi cât vreţi, nu am ce să vă spun. De unde să ştiu eu? Nu ştiu ce am făcut altfel decât voi să merit, ca să fiu tocmai eu cel care dintr-o dată merge pe ape. Eu am făcut totul ca de obicei, ca şi voi, m-am trezit cu oasele dureroase de culcuşul tare şi capul mi-era greu de forfota nopţii, apăsat de vise întunecate şi nevoi necunoscute mie, am privit cum se crapă de ziuă deasupra apei, m-am chircit în răcoarea dimineţii ca să îmi deşert maţele lângă o adunătură de stânci, şi în timp ce am făcut asta am privit peste ape, gândindu-mă la lumea aceea de departe de unde, aparent, venim şi noi, de unde am fost izgoniţi. Nici măcar nu este ceva conştient, e ceva automat, un automatism, un reflex debil, toţi avem asta în cap fără să ştim. Chiar şi când din noi iese zilnic zama dezgustătoare care ne slăbeşte încontinuu, dar căreia îi rezistăm. Diaree, boală, suferinţă, mizerie, agonie nesfârşită. Toţi ne gândim la asta clipă de clipă. Toţi ne gândim la acel loc. Toţi visăm să traversăm această imensitate de ape şi să ne reîntoarcem în paradis. Visăm să învingem oceanul. Urâm cu toţii oceanul, îl urâm când e turcoaz şi limpede, sclipind cristalin în flacăra soarelui la amiază, îl urâm tulbure şi rece ca zama ce iese zilnic din noi, îl urâm cu vieţuitoarele ei care-şi curbează spinările deasupra spumei greţoase înnisipate şi bolnăvicioase pe care-o depune la mal. Când e gri închis, când e bleu, când e negru ca fierea, tot un drac. Este un obstacol şi un blestem. Urâm oceanul...

Puteţi să mă ţineţi legat aici, puteţi să mă loviţi, puteţi să vă jucaţi cu cuţitul în jurul beregatei mele, că eu vă zic că nu am descoperit nicio oaie cu două capete capabilă de minuni, nu am atins nici un pui cu şase picioare să obţin în acest fel puteri magice, puteţi să mă faceţi să sângerez din nou şi din nou şi din nou, dar nu am nici un secret pe care ar trebui să vi-l împărtăşesc, nicio şmecherie, nici un tertip, nicio vrăjitorie necunoscută vouă nu se ascunde în spatele acestui fapt inexplicabil, nimic care să îmi fie mie cunoscut. Am încercat tot ce au încercat şi ceilalţi, nu am făcut nimic în plus şi nimic în minus. Nu ştiu ce să vă zic, chiar nu am nici un secret. Îmi duc zilele ca voi toţi, mi le târâi ca pe nişte pietre grele, mă lupt cu fiecare secundă, visez zi de zi să ajung de partea cealaltă, să trec de pânza de ape. Acolo de unde au venit toate acele poveşti senzaţionale odată cu cel adus de ape la noi aici, care ne-a luminat mintea, aducându-ne la cunoştinţă că există o lume perfectă, de unde, susţine el, trebuie să fi venit şi noi cândva, doar că nu mai ştim, doar că ni s-a şters din memorie când şi cum, şi ne-am adaptat nimicului de aici, transformându-ne noi înşine-n nimic. Fără identitate, fără trecut, fără viitor. El zice că vorbim o anumită limbă, şi ne spune cum arată ţara de unde venim, că acolo există o mulţime de alţi oameni care arată ca noi, dar duc cu totul alte vieţi decât ducem noi.

În zadar îmi beţi sângele, în zadar îmi mâncaţi carnea, chiar nu vedeţi că este în zadar? M-aţi putea lăsa să plec, să traversez de partea cealaltă, dar nu vreţi să fac asta, doriţi să aflaţi ce am făcut de pot ceea ce doriţi şi voi să puteţi. Nu vreţi să mă lăsaţi să plec, vreţi să plecaţi voi. Dar aş putea ajunge de partea cealaltă şi chema oameni în ajutor care să vină să vă ia de aici, cu toate acestea nu aveţi încredere în mine, nu vreţi să mă lăsaţi, nu mă credeţi pe cuvânt. Odată ajuns de partea cealaltă, vă imaginaţi că n-o să-mi mai pese de voi, sau că nu o să ştiu să explic de unde vin, ori nimeni n-o să se sinchisească. Voi vreţi să îmi smulgeţi darul şi să vi-l însuşiţi. Vreţi să mi-l smulgeţi din carne, cu carne cu tot, vreţi de partea cealaltă cu preţul vieţii mele. Vreţi să stoarceţi din mine această calitate cu care m-am trezit inexplicabil într-o dimineaţă şi s-o folosiţi pentru voi. Nu vă interesează ca eu să ajung de partea cealaltă, ci credeţi că eu sunt cheia ca voi înşivă să ajungeţi de partea cealaltă, fără ajutorul meu. Dar poate nici n-aş apuca să ajung de partea cealaltă. Cel adus de ape zice că ar dura atât de mult, încât aş muri înainte de sosire de sete şi de foame. Cel adus de ape nu îmi dă nicio şansă. Îmi spune că sunt prea subnutrit, cu oasele deformate de la hrana insuficientă şi săracă, cu pieptul deformat, cu picioarele scheletice şi pline de noduri, îmi spune că e nevoie de mai multe minuni pentru ca eu să ajung până dincolo. Dar chiar şi cu şanse atât de mici, voi vreţi să scoateţi din mine mersul pe ape şi să-l faceţi al vostru. Una nu e de ajuns. Femeile voastre, grase şi frumoase de la îndopat cu atâta peşte pe care-l primesc să se împerecheze cu voi, au încercat să mă violeze, deşi toată lumea ştie că nu sunt bun pentru aşa ceva, doar-doar veţi reuşi să smulgeţi secretul, aţi încercat să-mi cumpăraţi taina cu daruri, să mă linguşiţi, să mă aclamaţi drept zeu, m-aţi luat cu binişorul, iar acum aţi trecut la violenţă.

Când m-am trezit ieri dimineaţă şi am început să merg pe ape, apoi am început să alerg cu sete sălbatică, necrezându-mi ochilor, uşor ca un fulg pe apa aceea schimbătoare şi veninoasă, şi în culmea extazului m-am reîntors din depărtarea oceanului să vă dau vestea cea bună, când cu lacrimi în ochi am căzut în genunchi în faţa voastră strigându-vă, cu bucurie, de minunea de care am avut cu toţii parte şi că suntem salvaţi, când v-am mărturisit totul, când v-am strigat să veniţi să vedeţi, n-am ştiut ce fac.