Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
cînd te lasă inima să-l visezi:
"Cînd am ajuns aici, cădeam liniştit
deasupra unui cîmp alb, în jurul meu
alţi oameni cădeau liniştiţi, în tăcere.
Se cade pe spate, şi tot pe spate se stă pe cîmp,
iar din cer cad întruna oameni liniştiţi,
cu palmele încrucişate pe piept,
se aştern în jurul tău ca nişte fulgi
desenaţi de un copil cu nas smîrcîit,
pînă se fac în jur nămeţi de morţi.
El vine în fugă, cu obrajii înroşiţi de ger
şi de plăcere, chiuie şi ia zăpada asta în palme,
o strînge în pumnişorii uriaşi,
ne terciuieşte bine şi face oameni de zăpadă.
Iar noi, cu capetele plesnite, cu creierii unuia
în craniul altuia, cu mîinile sudate la rece
de picioarele vecinului, ne bucurăm de bucuria lui
cum ne bucuram pentru copilaşii noştri.
Stăm cuminţi în trupul omului de zăpadă
şi aşteptăm să veniţi, să aibă cu cine să se joace,
să fiţi copiii fericiţi ai oamenilor de zăpadă fericiţi,
rîzînd cu gura de nuia pînă la urechi,
cu ochii de năsturei sticlind în delir,
cu zăpada învelind atent maţele terciuite
şi bulgării de carne însîngerată."
Te trezeşti. Te uiţi la mobil, e abia trecut de 3,
însă în cameră e o lumină mică şi blîndă,
afară ninge, înăuntru doar un fir de păr
mai ţine creierul legănîndu-se deasupra inimii
ca un alpinist atîrnînd în coarda roasă
deasupra hăului.
(din volumul Frînghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012)
(în perioada 1 martie 2014 - 1 mai 2014, curatorul acestei rubrici este criticul Daniel Cristea-Enache)