Bărbaţi din autobuze şi trenuri

Mă întorceam ieri din oraş, unde mă dusesem să-mi iau nişte farduri. Mă uitasem zile întregi la video-uri despre ce ai de făcut când vrei să arăţi proaspătă şi ca scoasă din cutie, apoi m-am dus să cumpăr ce-mi trebuie. Mă mai fardasem eu în trecut, dar cea mai mare parte a vieţii mele, nu. Dar chestia e că acum, la patruzeci şi unu de ani, îmi vine mai greu să ies din casă fără ceva pe faţă. Am fost cândva o femeie frumoasă, m-am bucurat de beneficiile acestui lucru şi m-am amărât cu părţile rele, uneori foarte rele, care vin cu asta. Timpul nu poate fi ţinut pe loc, ravagiile sunt aici, cu mine, şi deşi nu îmi pare rău de nimic, sunt mulţumită de mine şi deşi nu mi-aş face operaţie estetică la nimic, dar la absolut nimic, nici măcar nu mi-aş injecta ceva, m-am gândit că ar fi momentul să încep să ies din casă doar fardată. Din respect pentru mine.
 
Aşadar mă întorceam ieri din oraş cu o punguţă cu diverse şi cu mintea plină de probleme femeieşti superficiale precum fondul de ten şi nu mai ştiu ce, când s-au aşezat nişte fetiţe pe bancheta din faţa mea. Mi-am ridicat ochii spre ele. Erau două fetiţe cu dizabilităţi, mai mult de nouă ani n-aveau. Erau însoţite de doi bărbaţi care le erau profesori la şcoala pentru copii cu handicap de unde veneau. Unul din ei stătea sprijinit de marginea banchetei din faţa mea, întors spre mine, iar celălalt sprijinit de scaunul meu şi nu-i puteam vedea faţa. Doar mai târziu, scoasă din minţi, am ridicat privirea să mă uit la el. Mai era şi o a treia fetiţă, dar pe alt rând de scaune.
 
Bărbatul care stătea cu faţa spre mine a început să trăncănească vrute şi nevrute, în timp ce eu încercam să citesc. Încă mai deliberam dacă să mă dau bătută ori să fac exerciţii de concentrare în condiţii de stres. Dar deodată văd o mână întinzându-se cu un smartphone şi ridic privirea fără să vreau. Bărbatul cu faţa spre mine tocmai îmi spunea că aia este noua lui iubită. Poza înfăţişa o tânără care putea fi oriunde între şaisprezece şi nouăsprezece ani, dacă era mai bătrână de atât înseamnă că era o minune a naturii. Era fotografiată de sub sâni în sus într-o poziţie provocatoare, cu o privire sexy, arătând şi un pic de ţâţă din bluziţă, că de, ca femeie trebuie să fii un pic curvă, măcar în poza cu care ţi se laudă iubitul în trenuri să zici sunt futabilă, sunt bună de pulă până în măduva oaselor. Până aici eram încă în starea mea liniştită în care mă introdusese cartea pe care o începusem, dar când a continuat ăla să cotcodăcească, mi s-a ridicat tensiunea.
El, arogant, auto-suficient, uşor dezgustat: Dar nu ştiu pentru cât timp.
 
Mi-am ridicat ochii cu o privire expresivă şi l-am ţintuit până i-am ajuns de partea cealaltă a craniului. De obicei nu fac aşa ceva, mă consider o adevărată maestră în a nu-mi arăta adevăratele sentimente, dar am şi eu subiectele mele la care sunt mai sensibilă, mai ales când tocmai îmi risipisem două ore din viaţă să-mi aleg nişte chestii cu care să mă boiesc pe faţă. Surprins, bărbatul a început să bălmăjească o scuză, jenat, grăbit să scape de scorpia necunoscută care-l judecă fără să-l cunoască. Adresându-i-se în continuare celui de lângă mine, a început să îi explice că fata este de fapt exact genul lui, a îngăimat câteva laude anemice pentru urechea mea, dar că a venit la slujbă la el şi a început să facă figuri că sunt atâtea profesoare drăguţe pe acolo şi să-l toace mărunt dacă a avut vreo relaţie cu vreuna din ele, şi că în general a început să exagereze cu gelozia. La care eu evident mi-am ridicat iarăşi privirea în plină criză de nebunie, la urma urmei el mă implicase în discuţie, astea nu-s discuţii de tren, de faţă cu străinii. Aşa că i-am aruncat o privire furioasă de-a dreptul: hai mă, nu zău, dar oglindă ai acasă? Era cam la treizeci de ani, cu o faţă meschină mărginită de o barbă neagră, cu o coadă de păr soioasă, mic de statură, purtând o haină ieftină şi urâtă de piele neagră gen rock and roll. Femeia din fotografie era din cu totul altă ligă decât el.
 
M-am hotărât să-mi redeschid cartea, plină de draci. Dar nu mă mai puteam concentra pe litere. Mi-am amintit de o zi de vară dintr-un autobuz din Bucureşti. Mă întorceam de la cimitir unde mă dusesem să depun nişte flori la mormântul tatălui meu şi în faţa mea stătea pe scară, pregătit să coboare la următoarea staţie un tânăr împreună cu un bărbat care putea fi, şi probabil chiar era, tatăl lui. Nu înţelegeam de ce e aşa furios, era cuprins de nişte frisoane care-i crispau muşchii, era ca un câine de luptă gata să se dezlănţuie asupra adversarului să-l sfâşie în bucăţi. Îi spunea tatălui său ce maşină putea fi aia, de fapt se părea că ştie cu exactitate, cu detalii tehnice. Violenţa aia m-a înspăimântat atât de tare, încât i-am urmărit privirea să văd la ce se uită. În trafic era o tânără frumoasă într-un jeep, aşteptând la stop. Sigur, lipsesc de prea multă vreme din România ca să pricep cu exactitate şi mi-a luat foarte mult timp să înţeleg de ce se uită aşa la femeia aia superbă. A fost un şoc şi din partea mea. De ce nu se uita cu admiraţie, de ce nu voia să facă sex cu ea, de ce nu era încântat de privelişte, de ce în schimb voia s-o omoare? Apoi m-am gândit că el vedea mai degrabă un statut social, vedea o maşină scumpă, o femeie foarte bine îmbrăcată, privilegiată, care nu s-ar fi uitat niciodată la el. El, cel din autobuz, îmbrăcat sărăcăcios, la ora aceea la care ar fi trebuit să fie la slujbă dacă ar fi avut vreuna, nu să se plimbe prin oraş, el, care nu avea ce să-i ofere acelei femei superbe din nici un punct de vedere, nu avea cum s-o cumpere, să o atingă, să o murdărească, era turbat de ură.
 
Iar asta m-a făcut să mă gândesc la mine, eu, cea din tren înspre casă, cu o pungă de farduri, încă agăţându-mă anemic de statutul deja veştejit de femeie frumoasă. Mi-am amintit când eram eu tânără şi cu adevărat arătoasă şi eram un trofeu pentru tot felul de nemernici cu bani care mai mult mă duceau să mă arate în societate decât altceva, iar băieţii de treabă, decenţi, nu se uitau niciodată la mine pentru că nu mă considerau din liga lor. Mi-am amintit cum peste tot unde am lucrat, directorul s-a dat la mine, iar uneori a trebuit să cedez, ba o dată s-a dat directorul general care-mi era rudă prin alianţă, şi ca oricare director general dinaintea lui, mi-a dat un telefon mobil şi mi-a zis zâmbind că de unde vine telefonul acesta vor veni şi multe altele, mult mai importante, dacă sunt fată bună. Doar dacă sunt fată bună, na acum. Iar eu m-am opus cu atâta rezistenţă la direcţia greşită pe care o luase viaţa mea din cauza felului în care arătam, încât am agăţat pe stradă un băiat bun şi simplu, care lucra într-un service auto, un băiat frumos de aproape doi metri cu ochi verzi şi am umblat cu el doi ani. Nici nu mi-a trecut prin cap să mă încurc cu vreun coleg de-al meu de la artă, nevrotici, imaturi şi derutaţi. Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii bine crescuţi, care ştiu că trebuie să merite şi îşi dau silinţa cu adevărat, ştiu să dea înapoi ceea ce primesc, nu iau nimic pe gratis, pe nemeritate, ca de la sine înţeles, efectiv îţi sunt recunoscători. Acel bărbat m-a adorat. Apoi când relaţia noastră s-a epuizat pentru mine, după o scurtă poveste de câteva luni cu un director general al propriei firme fără angajaţi, dar cu mari ambiţii şi care m-a păcălit la bani cu un proiect la care el a câştigat mult - puteam să-i simt ura palpabilă pentru mine, şi de altfel mi-a zis în faţă "te văd cu un bărbat bogat şi cu amant" - mi-am luat alt bărbat, care câştiga la fel ca mine şi avea facultate, ca să nu mă mai fută nimeni la cap. Mi-era coleg, iar despre el maică-mea zice şi în ziua de azi că e băiat simplu de la ţară, deşi s-a născut la oraş. Pentru ea, un om echilibrat şi calm nu poate exista decât în afara oraşului. Dar şi aşa, toţi mă întrebau ce văd la el. Eu m-am urâţit pe măsură ce-am îmbătrânit în timp ce lui înaintarea în vârstă i-a priit, dar ştiu că sunt măritată cu un băiat bun care mă iubeşte şi pe care mă pot baza cu ochii închişi.
 
Apoi gândul mi-a sărit la alt tânăr, pe care-l văzusem cu o săptămână în urmă, unul care şi-a sunat toate cunoştinţele pentru o petrecere care avea loc în acea seară, şi când răspundeau, se apuca să le cânte în spaniolă, apoi le spunea, tot în spaniolă, că le iubeşte, adică fiecăreia în parte cu care a vorbit, vocea îi era mieroasă şi romantică şi le îndruga verzi şi uscate. A vorbit cu un singur bărbat, că s-a văzut imediat diferenţa de tonalitate şi de atitudine. O singură dată a vorbit serios. În rest, cu toate acele nenumărate cunoştinţe femei, a făcut pe trubadurul, cu voce schimbată a declarat iubire veşnică, iar în tot acest timp, ochii cu care privea absent afară pe geam, îi rămăseseră reci ca gheaţa.