O poveste simplă cu Corina

O fată, să-i zicem Corina, avea un prieten cu câţiva ani mai mare în bloc. El era atât de cool, pe vremea când cuvântul cool nu se inventase încă. Dar din toate fetele adoratoare, pe ea o alesese. Să-i fie prietenă, viitoare mireasă, mamă a copiilor nenăscuţi. Aici ar trebui să menţionăm că această Corina are doar 11 ani. Iar mirele 13. Sunt vecini de bloc. El locuieşte deasupra, la etajul întâi, părinţii lui lucrează în televiziune. I-a cerut prietenia în curtea şcolii. A fost oficial, frumos, cu martori, cu o floare. O floare ruptă din vreo grădină. Un stânjenel, atât de răspândiţi prin oraş. O floare albastru spre violet. Cam cum se va simţi ea în viitor pentru totdeauna.

Totul s-a petrecut sub un platan ale cărui ramuri erau tăiate cam scurt pentru că crescuse inutil de grandios pe o alee îngustă, ameninţând elevii în drum spre casă sau spre şcoală. Are şi o poză pe o ramură a acestui copac. Părinţii au urcat-o acolo cu premiul în mână şi au fotografiat-o zâmbind. Maică-sa şi în ziua de azi îi zice că dacă s-ar fi născut în America, ea ar fi fost următoarea Shirley Temple. Atâta că nu avea voce să cânte. Dar la isteţimea şi şarmul ei, ar fi putut juca în filme.

Vara, pe maidan, se prind fluturi în borcane. Insecte de tot felul. Greieri, cosaşi. Se adună flori sălbatice. Se joacă jocuri. Toţi copii din bloc se adună-n faţă şi tropăie până la apus. Fără diferenţe de vârstă, etnie, iar în comunism, statutul social e ceva neclar. Aceleaşi boarfe amărâte le îmbracă tuturor trupul. Aceeaşi distanţă paranoică între vecinii care le sunt părinţi. Fiecare se ascunde. Toţi iubesc tovarăşul suprem. Există în această poveste şi clasicii bătrâni de la parter care ies regulat să urecheze aleatoriu copii care ţipă în timp ce sar şotronul. Adică pe ăi mai puţin rapizi, care stăteau cu spatele la scară şi n-apucau să vadă cum se apropie teroarea, sau pe cei mai greu de sfărâmat, cum e Corina. Ea îşi apără poziţia cu încăpăţânare şi nu înţelege de ce acea femeie în vârstă, căreia ceilalţi îi spun baba nebună, îndrăzneşte să o urecheze sau s-o păruiască. E foarte vocală. Până la urmă păruiala încetează, victimele sunt alţii, slabi de înger. Prietenul ei mai mare, viitor soţ, îi apără poziţia. O apără de băieţi mai mari. O ajută să ciomăgească tot felul de abuzatori. Ea se transformă într-un fel de arhanghel-apărător al celorlalte fete. Nimeni nu se poate pune cu ea. Cel puţin nu încă.

Într-o zi, prietenul ei, în spatele tufişului de trandafiri sălbatici, o întreabă dacă vrea să-i arate ce are în chiloţi. E curios. Îi spune că aşa fac mama şi tata. Că practic din acel moment sunt ca şi căsătoriţi. Nu mă iubeşti, o întreabă. Încearcă să o penetreze. De acum suntem împreună pe veci. Doar că de a doua zi o evită şi nu va mai vorbi niciodată cu ea. Ea aude de la un copil din grup că cineva a văzut în tufiş doi făcând sex. Se duce acasă. Dar totul e altfel. Îşi priveşte părinţii, bunica, îşi priveşte camera. Ştie că dacă ar şti adevărul despre ea nu ar mai iubi-o. Că nu poate să le spună şi că nu merită iubirea lor, că le-o fură ascunzând adevărul. Bunica îi spune regulat că Dumnezeu vede tot, iar dacă face ceva rău, lui Dumnezeu nu i se poate ascunde nimic. El ştie tot şi vede tot. Iar stricatele ajung în iad. Stricatele care lasă băieţii să le atingă oriunde ajung în iad. Sunt femei nevrednice de iubire, sunt urâte şi rele, iar Dumnezeu ştie asta şi vor arde pe vecie în focul iadului. Nici un bărbat nu se va uita la ele. Niciodată. Sunt femei pierdute.

Corina ştie că şi-a dezamăgit părinţii şi bunica şi mai ales pe Dumnezeu. Nemernicul acela ştie ce-a făcut şi nu-i mai dă pace. Nemernicul acela e singurul care ştie şi nu o lasă să uite. O priveşte în permanenţă, iar ei se face din ce în ce mai frică. Se prăbuşeşte înlăuntrul ei. Ştie că este nevrednică. Nu merită. Începe să aibă numai coşmaruri. Visează doar moarte, sânge, dihănii, monştri, figuri desfigurate. Se prăbuşeşte din ce în ce mai rău înlăuntrul ei. Între ea şi ceilalţi se ridică un zid de netrecut. Priveşte cu distanţă totul, nimic nu mai este la îndemâna ei, totul este atât de departe încât nu mai poate fi atins de ea, vârfurile degetelor pe care le întinde spre lucruri sunt atât de departe de aceste obiecte că e un efort hilar, pe care până la urmă îl abandonează. Oricine se apropie, e muşcat. Începe să inventeze scenarii în care ea este strivită. Torturată. Îşi leagă mâinile la spate şi stă pe covor în genunchi. Se loveşte cu capul de perete. Îşi face rău singură. Nimic grav. Doar mai târziu o găsim pe Corina tăindu-se pe antebraţe cu cuţite de bucătărie sau lame de ras. O găsim într-o relaţie abuzivă cu un bărbat. O jigneşte, o umileşte, îi confirmă tot ce credea ea despre sine. Tortura este tot ce aşteaptă ea ca să se simtă vie. Că nu este în regulă nimic cu ea, că e un gunoi, că nu merită iubire. Apoi face sex cu ea. Brutal. Ea nu vrea. Faptul că nu vrea în timp ce face sex, e ceea ce o duce mai departe. Ceea ce îi dă acel kick de care are nevoie. Desigur că are o înclinaţie evidentă spre sex în aer liber. A făcut sex cam peste tot, acoperişuri de bloc, holuri de bloc, lifturi, păduri, câmpuri, munţi, iar odată a fost şi surprinsă într-o astfel de postură, iar respectivul a răspândit această informaţie, fapt care pe ea a făcut-o să se simtă atât de rău încât moartea părea cu mult mai bună decât existenţa.

Peste câţiva ani o vedem pe Corina în cadă. Adormită sub apă. Apa tocmai dă pe dinafară. Nu, nu vrea să se sinucidă, impulsul acesta a devenit cumva slab. Moartea are ceva prea permanent şi nu îi mai permite să se bucure de condiţia de ură faţă de sine şi lume. Deşi a avut deja tentative de sinucidere. A vrut să termine cu sine, cu acea făptură hidoasă pe care n-o suportă şi cu care nu vrea să trăiască în aceeaşi încăpere, în acelaşi trup. Unele din modalităţile ei de a se automutila au devenit mai subtile. Muşcă în continuare pe oricine doreşte să se apropie. Se sabotează singură făcându-se indezirabilă. Aşa a ajuns să se simtă bine. Ştie că dacă cineva ar cunoaşte-o, nu ar mai place-o, aşa că nu vorbeşte niciodată despre sine. Fără să se simtă respinsă nu se mai simte nicăieri acasă. Îşi strică prietenii, iubiri, situaţii la locul de muncă, găseşte mereu o modalitate de a se pune în situaţii extreme. Este preocupată de modalităţi noi cum să se facă mai respingătoare. Deşi ea susţine că îşi caută eliberarea. Susţine că vrea să se schimbe, că doreşte în sfârşit să termine cu trecutul şi să-şi pună ordine în viaţă. Din toţi bărbaţii care ar accepta-o aşa cum e în speranţa că lângă ei se vor linişti, ea îi alege doar pe cei care nu au nici un interes pentru ea. Asta îi dă ei ce are nevoie. Confirmarea. Dar ziceam că ea a adormit şi e sub apă. Apa curge pe dinafară şi îi inundă pentru a nu ştiu câta oară vecinul. Ea a adormit pentru că e unu noaptea, dar mai ales pentru că îşi începe ziua cu o sticlă de bere cel puţin, la prânz mai bea câteva sticle de vin, iar seara, când vine de la serviciu, termină sticla de votcă.

Cine vrea ca această fată, să-i zicem Corina, să se trezească din somn înainte de a fi prea târziu, să ridice mâna.