Hotel California

A venit bărbatul meu de la un workshop cu o săptămână în urmă şi mă întreabă: Tu ştii semnificaţia versurilor din Hotel California? Nu, da' de ce? Nu-mi aminteam să le fi ascultat vreodată cu atenţie. Când dădeam pe repeat acest cântec nici măcar nu ştiam engleza. Era un bla-bla plăcut, un bla-bla care suna foarte bine la ureche şi tocmai de aceea nimerea pe repeat. Nu m-am gândit niciodată la versuri, trebuie să fi fost cool, doar era muzică americană, misterul le făcea şi mai grozave. Ca atunci când am văzut un film cu un băieţel care călătoreşte prin deşert cu mama într-o maşină sport, habar n-am de ce, ce era cu el, ce era cu mă-sa sau unde se duceau, dar a fost cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată.  Am ascultat piesa asta când eram încă în liceu, seara când mă băgam în pat băgam caseta în casetofon şi dădeam play cu sonorul foarte încet. Am ascultat şi în facultate. Mai târziu am lucrat într-o firmă unde directorul nu asculta decât muzică din aceea perioadă şi toată ziua Hotel California ne încălzea camerele reci de birou, iar el, de obicei euforic de la alcool, cânta peste, acoperind vocea solistului. "On a dark desert highway, cool wind in my hair, Warm smell of colitas, rising up through the air, Up ahead in the distance, I saw a shimmering light..."

Dar de ce?, am insistat în timp ce el dădea search pe google să găsească versurile. "A ţinut unul un discurs şi a zis că să nu se întâmple şi cu noi ca în Hotel California." Aşa că am citit împreună versurile unui cântec pe care îl ascultasem de milioane de ori şi el şi eu fără să ştim ce înseamnă. "Welcome to the Hotel California, Such a lovely place (Such a lovely place), Such a lovely face, They livin' it up at the Hotel California..."

În ziar este un articol despre procesul unei femei care şi-a ucis cei doi copii, gemeni. Scrie cum i-a omorât, cum le-a produs moartea. Pe scurt i-a înecat, ce s-o mai lungim în poveşti care nu-şi au sensul. Are 39 de ani şi este, adică a fost, vânzătoare. Apoi s-a înfipt cu maşina într-un parapet pe autostradă. Dar nu se moare din atât. Se moare de exemplu prin înec. Dar de fapt, ea i-a înecat pe gemeni doar la sfârşit. Rănile pe care le aveau pe corp nu apar prin înecare. Nu vrea să zică ce le-a făcut. Nu vrea să accepte ce le-a făcut. Este o mamă bună. Doar că i-a înecat. Iar aceste leziuni erau mai vechi, făcute cu puţină vreme înainte, atunci când a încercat fără succes să îl facă să se întoarcă acasă pe bărbatul ei din clinica de psihiatrie în care acesta era internat.

"Mirrors on the ceiling, The pink champagne on ice, And she said, "We are all just prisoners here of our own device", And in their masters' chambers , They gathered for the feast, They stab it with their steely knives, But they just can't kill the beast..."
 
Femeia care şi-a omorât gemenii susţine că fetiţei i-ar fi legat de gât scutecul ca s-o încălzească. Doar atât. Să-i ţină de frig. E o mama bună şi îi pasă dacă vreunuia din copiii ei îi este frig. Mă întreb ce anume nu se spune aici, de ce o fetiţă de şase ani mai purta scutece, dar în fine, asta este doar o ştire superficială într-un ziar. Nu se intră în profunzimi. Doar se încearcă să se stabilească vinovăţia acestei femei. Sau măcar gravitatea faptelor ei. Motivul pare clar: furie faţă de partener. Disperarea că el voia să se despartă de ea.

Staţi, scuzaţi, spuneam o prostie, sunt trei copii, nu doi. Gemenii şi unul mai mare. Deci ea şi-a omorât trei copii, cel mare era făcut cu altcineva şi avea 6 ani. Gemenii sunt mai mici şi pot purta încă scutece. Este doar o vânzătoare care şi-a ucis copiii. Vânzătoarea care şi-a ucis copiii, ce mai titlu! Ce articol neclar...

Dar eu sunt de partea ei. Ea chiar este o mamă bună. O femeie cu un băiat de şase ani care-şi încearcă în permanenţă limitele şi provoacă în mod constant, pentru care este chemată la grădiniţă că s-a bătut, a împins, a muşcat, nu stă locului şi o să ajungă în şcoala cea mai proastă, cu doi gemeni acasă din cauza cărora este lipsită de somn, şi aşa, obosită continuu şi futută din toate părţile, cu fiecare vrând ceva de la ea în acelaşi timp, fără ajutor de la nimeni, cu un bărbat labil emoţional, internat la nebuni, şi care vrea să dea bir cu fugiţii de parcă mai există o astfel de opţiune, singură, disperată, suprasolicitată, isterică, depăşită de situaţie, fără să poată face faţă celor trei copii, slujbei, lipsei banilor, perspectivei sărăciei şi cu toată munca pe care o are de făcut mereu, cu perspectiva de a rămâne aşa, în starea de disperare, sub ochii critici ai tuturor, singură pe vecie, a cedat la un moment dat. A încercat, a făcut totul ca la carte, dar n-a ieşit nimic. De ce oare dacă faci totul bine, aşa cum e de presupus să faci, nu iese cu toate acestea ce trebuie? E singură în casa pentru care nu mai poate plăti ratele la bancă, cu puradeii ţipând în jurul ei, înconjurată de mobilă şi de obiecte casnice alese împreună cu el, cu pereţii plini cu fotografii în care râd la nuntă îndrăgostiţi, cu speranţa în ochi, sau din concedii, râzând în soare fericiţi. Sub patul ei ţine o cutie de carton în care a adunat flori presate şi alte căcaturi din astea adunate din anii în care erau foarte tineri şi se întâlneau, primul trandafir de la el presat, un bilet mâzgălit, tot felul de gunoaie care ar fi mai bune de aruncat. Declară că atunci când a aflat că partenerul ei vrea să se despartă de ea, visul unei familii frumoase, a unei lumi perfecte şi sănătoase, s-a sfărâmat definitiv. Şi că Dumnezeu a iertat-o pentru ce-a făcut, dar ea nu se poate ierta.

"Last thing I remember, I was Running for the door, I had to find the passage back, To the place I was before, "Relax, said the night man, We are programmed to receive, You can checkout any time you like, But you can never leave"..."