Ce-mi place mie, nu-ţi place ţie

Când aveam 25 de ani lucram într-o agenţie şi aveam un coleg care vorbea mereu despre iubita lui. Nu mai ştiu cum o chema, dar suna ceva mai special, poate Tereza, habar n-am. Vorbea foarte frumos despre ea, cu mult respect şi admiraţie. La orice, sărea să zică ce părere are iubita lui despre asta. Aşa că pot susţine că ajunsesem s-o cunosc. Mi-era un fel de prietenă. Doar aşa, din poveşti. Era o femeie foarte frumoasă, genul de femeie perfectă pe care-l adoră bărbaţii şi căruia nu-i poţi face concurenţă sub nici un chip. Gătea, se pricepea la toate, avea gusturi bune în muzică, literatură, era amuzantă, avea fantezie, bun-simţ, deşteaptă foc şi devreme acasă. Mai era pe deasupra şi-o femeie blândă, iar acestea, sunt aproape inexistente. E în general un mare concurs de nebune isterice şi stridente. Dar mai ales prost crescute.
 
Sincer? O invidiam. Rău de tot. Eu eram singură de aproape doi ani. Locuiam cu un câine luat de pe stradă, dar pentru că veneam foarte târziu noaptea, era mai mult sălbatic. Nu putea fi dus în lesă şi mă împingea noaptea din pat. Mă trezeam pe jos, îi plăcea să aibă patul doar pentru el. Era şi foarte mare, nu răspundea la propriul nume şi era cam beţiv. Duceam o viaţă searbădă, automată, fără bucurii. Nu-mi dădeam seama când trecea timpul. Pentru că sufeream de insomnie, mergeam foarte des noaptea în cluburi. Nu-mi plăcea să stau singură acasă, îmi plăceau zgomotul, vocile, muzica. Luminile oraşului, noaptea. Feţele neclare, parfumurile, restaurantele ascunse prin apartamente. Picioarele de broască în sos de usturoi. Fondue. Sexual nu mai funcţionam din cauza depresiei profunde în care mă aflam. Toată această spoială, acest sclipici fabulos mânjea faţada unei realităţi crunte. Mă simţeam cumplit de singură, şi oriunde priveam lipsea ceva esenţial ca eu să nu mă mai simt singură. Făcusem o tentativă cu un bărbat la un moment dat, dar pentru că graniţa cu violul fusese aproape invizibilă, renunţasem. Nu aveam nimic în comun. Să vorbim despre ce? Nu ne puteam limita decât la niţică tăvăleală, nici aia remarcabilă. Nu aveam nici cea mai mică idee ce îi ţinea pe alţii împreună, n-aveam nici cea mai mică idee ce ar putea ţine pe cineva lângă mine şi mai ales de ce. Posibilităţile fizice se epuizează, se sting repede şi orice încântare pe tema asta dispare cu repeziciunea unui tren rapid printr-o gară. Dar asta nu înseamnă că nu tânjeam după o legătură reală cu o altă fiinţă umană. Era aşa, o utopie. În timp ce realitatea tindea spre distopie. Totul parcă se prăvălea fără putinţa de a mai fi stopat în vreun fel, din rău în mai rău, spre dezastru. Fanteziile mele din acea vreme se mărgineau la a locui cu cineva care eventual să trăiască în cealaltă cameră a mea, cu care să iau micul dejun şi cu care să vorbesc. Şi care să vorbească despre mine cum vorbea colegul meu despre iubita lui. Acesta era singurul lucru care mă preocupa.
 
La un moment dat aveau probleme în relaţie şi colegul meu era distrus. Tot despre ea aducea vorba, oricum, cu orice ocazie, iar ochii îi străluceau la fel. Evident că îmi părea rău că nu avusesem şi eu norocul să dau peste aşa ceva. Când vezi cu ochii tăi astfel de lucruri zâmbeşti amar şi te simţi mizerabil. Ce e cu tine greşit, este cu tine ceva greşit sau problema este cu alţii? Cu ceilalţi. Aveam multe nemulţumiri faţă de persoana mea, parcă nu aveam un ten perfect, îmi apăreau regulat coşuri, deşi mergeam la cosmeticiană şi nu ştiam ce să-mi mai fac. Parcă nici nu eram niciodată îndeajuns de slabă, simţeam că aveam tendinţa să iau în greutate, mă temeam mereu de asta, aşa că alegeam să nu mănânc toată ziua, singura masă era cea de seară. Nu eram sigură că am picioarele destul de lungi, când mă priveam în oglindă dezbrăcată aveam o mulţime de nesiguranţe.
 
Nu mă mira că voia să îl părăsească, la urma urmei el era destul de şters şi mediocru, poate că se plictisea cu el. Eu nu ştiu dacă aş fi umblat cu el. Mi-ar fi fost teamă de ce ar fi zis prietenele mele, cum aş fi fost judecată de toată lumea. Ea poate că-şi dorea un bărbat cu adevărat frumos, nu unul cu început de burtă, deşi avea ochi frumoşi, aurii. Poate îşi dorea unul care să-i ofere mai mult, orice ar fi însemnat asta. Financiar, emoţional, sexual. O maşină de lux, ori el n-avea nici măcar maşină. Ce ştiam eu? Fiecare are propriile idei despre ce ar putea lua de la o relaţie. Iar o femeie ca ea, categoric putea să aibă totul.
 
Nu am mai ştiut de el multă vreme, n-am aflat dacă rămăsese cu acea femeie sau nu. Eu plecasem între timp la altă firmă. Dar l-am întâlnit în vara următoare în magazinul Eva şi era însoţit de ea. Mi-a prezentat-o cu mândrie. Am schimbat câteva cuvinte banale şi ne-am despărţit. Nimic ieşit din comun. Dar după aia am vorbit singură vreo jumătate de oră, în plin şoc. Pe stradă, aşa, mergând, am vorbit, am înjurat, am ţipat. Am dat din mâini, gesticulând aiurea şi fără sens de parcă încercam să explic unui om invizibil cum stă treaba. Deeee ceeeee?!!! Iubita lui era obeză, sau cel puţin aşa mi se păruse în comparaţie cu mine, era nefardată, în timp ce eu aveam şi fond de ten şi de toate pe faţă. Era atât de departe de imaginea pe care o aveam eu despre ea din poveştile lui adoratoare, încât am simţit că îmi pierd minţile. Era îmbrăcată sport, avea picioare groase, eu eram în tocuri de 7 centimetri ca gleznele să-mi pară şi mai subţiri decât erau deja, fustă deasupra genunchiului şi nu ştiu ce bluză, toate se asortau, erau scumpe, tot salariul, care de fapt nu era mare, se ducea în fiecare lună pe haine. Doar-doar m-o găsi cineva atrăgătoare, aşa perfect îmbrăcată şi schiloadă. Scurt după aceea, mi-a zis cu ciudă cineva la un pahar, o prietenă plină de ură, acrită, înveninată de viaţă: Doar femeile urâte se mărită, la mine nu se uită nimeni. Am râs, am ţinut pentru mine orice comentariu. Am zis: Lasă, mă, ce-i al tău e pus deoparte...
 
Îmi vine în minte aici la sfârşit un citat din Erich Fromm, de fapt habar n-am cu exactitate din cine e acest citat şi nu ştiu dacă mai contează: Când facem dragoste cu o femeie fără să-i iubim şi spiritul, suntem fetişişti, chiar dacă în actul fizic al iubirii folosim gaura corectă.