Alegeţi drogul cu atenţie

Pentru că am dezvoltat un simţ aparte pentru vieţile distruse ale femeilor, deşi nu zic că nu aş putea fi păcălită, că pot, dar doar pentru scurt timp, m-am uitat ieri când aşteptam la doctoriţa de la mine din orăşel - româncă de altfel -, la mama, bunica şi copilul, vis feeric din faţa mea. Doar că, la o privire mai atentă, bunica era prea distinsă pentru situaţie, copilul suferea de un comportament complet nepotrivit pentru vârsta lui, iar manechinul de mă-sa nu putea fi privit din faţă. Asistenta medicală a întrebat-o ce cetăţenie e, poate că nu era obişnuită cu aşa ceva decât la ausländeri, sau aşa cere procedura să întrebe, dar era nemţoaică get-beget. Iar copilul, cu probleme mari de comportament, muşca din marginea biroului, că de, maică-sa se apucase de droguri de care nu mai poţi sa te laşi orice ai face, iar asistenta socială o păzea să fie sigură că ea chiar raportează accidentul de la şcoală... M-am întrebat cât o s-o ţină perioada în care este clean şi cât o să stea copilul la ea.

De ce eşti dependentă? De ce anume, adică? Alegeţi drogul cu atenţie, pentru că de aia o să mori.

Îi ziceam cuiva că sunt prea bătrână pentru căcatul acesta, că am aproape 42 de ani şi exact aşa mă simt. Cu nici o secundă nu mă simt mai tânără decât vârsta pe care o am. Nu am suflet de adolescentă, nicio fetiţă nu locuieşte în mine. Poate că arăt un pic mai tânără, dar când zâmbesc şi mi se văd toate ridurile din jurul ochilor, nu mai există nicio îndoială ce vârstă am. Sunt o femeie de 42 de ani care se ţine încă bine, dar de 42 de ani. Şi cu cât îmbătrânesc devin mai dură, mai rigidă şi mai sobră. De altfel în viaţa reală doar sectantele se lipesc de mine. Sectante, că altfel nu pot să le numesc. Din cauza felului meu de a fi. Cum mi-a zis sectanta-şefă, după ce o vreme nu s-a mai întâlnit cu mine, indignată că sunt atee convinsă: nu contează în ce religie declari că crezi, contează ceea ce faci, ceea ce spui şi cum te comporţi. Mi-este din ce în ce mai greu să accept multe. Chiar şi pentru facebook sunt prea bătrână, nu mai am flexibilitatea necesară, sunt intolerantă. Este doar o mascaradă. Urlam la individul ăsta că sunt o doamnă de 42 de ani şi nu înţeleg cum de nu vede asta. Nu suport admiratorii de pe internet care nu m-au întâlnit niciodată şi nu ştiu cum îmi sună vocea, nu pot schimba cum arăt, arăt exact cum arăt, este greşit să ascund cum arăt, îmi pot spăla părul şi-l pot întinde cu smecme, ca să nu mai stea în coamă şi să nu mai ies în evidenţă atât de rău. Nu sunt o vampă. Că dacă de români scapi până la urmă, de un neamţ căruia i se pune pata că trebuie să îţi laşi bărbatul şi să-ţi vinzi copilul, mai greu.

Sunt prea bătrână pentru căcatul acesta. Şi sunt prea doamnă. Am delimitat demult viaţa mea personală de Kunst. Scrisul e scris, aici e arta, drogul meu. În viaţa personală stau după curul lui fiu-meu, îl ajut la franceză, engleză şi toate alelalte care îs. Sunt o scorpie, cu un miez vulnerabil, dar tot scorpie rămân. Nu mai sunt adolescentă şi nu umblu de acolo-acolo să-mi pun poalele în cap. Am un băiat care a fost diagnosticat cu ADS, că acum a rămas aşa, H a dispărut şi aştept să dispară şi ADS-ul. În grădiniţă mi-a fost atrasă atenţia că nu stă locului, că nu ascultă de nimic şi de nimeni şi că are mari probleme cu ceilalţi copii. Era oaia neagră a clasei. Abia la începutul clasei a treia a trebuit să accept că ADHS-ul este cu adevărat o boală şi că poate fi îndreptată prin medicamente şi terapii. Că dragostea şi răbdarea şi severitatea blândă nu rezolvă nimic. Aşa că am acceptat să ia medicamente şi în sfârşit cu ajutorul lor a fost capabil să stea pe scaun şi să audă ce îi zic, aşa că m-am apucat să recuperez toţi anii pierduţi din prostia mea. Din copilul cu cele mai proaste note şi care era respins de toată lumea, de toţi colegii, din cauza căruia eram chemată la şcoală de două ori pe săptămână şi nu mă saluta lumea pe stradă, l-am făcut copil de gimnaziu cu note bune. Până şi-a recăpătat încrederea în sine şi a văzut că poate am avut de muncit din greu. E el de vină? Copil cu 120 IQ? Sunt eu de vină că m-am luat după articolele tâmpite de pe internet şi de prin ziare? Toţi au o teorie despre ceva, dar e pură teorie şi nu se potriveşte cu practica. Toţi suferă de paranoia, cred în teoria conspiraţiei şi îşi imaginează că ce-a fost acum 100 de ani era mai bine. H-ul a dispărut, chiar şi fără medicamente stă liniştit şi ascultă, creierul s-a obişnuit cu asta. Ia doza minimă şi în curând nu o să mai ia nimic. E adevărat că a intrat în gimnaziu pentru că învăţătorul lui m-a întrebat unde vreau să mi-l bage. Era un bărbat singur şi eu o femeie atrăgătoare. Sunt genul liniştit, nemişcat, supus, un vis pentru bărbaţi, ce să mai. Sluga perfectă. Nu, victima ideală cum mi-a zis fiu-meu, care de când a intrat în pubertate mă judecă la greu. Când i-am spus bărbatului meu că învăţătorul e leşinat după mine, mi-a zis zâmbeşte-i şi tu, dă-i speranţe să ni-l bage în gimnaziu. Pentru asta o să ajung în iad.

Şi mă uitam la femeia asta din cabinetul doctoriţei, cu ten gri şi bube pe faţă pe care fardul nu i le putea acoperi oricât voia ea, cu privirea aceea vulnerabilă şi disperată pe care am mai observat-o la drogaţi. Privirea aceea care cere apropiere şi în acelaşi timp îţi zice: nu-mi fă rău. Oameni care se agaţă de orice semn de iubire şi de orice în general. Băieţelul care se bâţâia, era obraznic şi avea accese de furie nejustificate. Întrerupea adulţii şi îşi dădea ochii peste cap răsfăţându-se. Dezechilibrat până în măduva oaselor. Următoarea generaţie de drogaţi, incapabili să trăiască din resurse proprii, ahtiaţi după ceva să-i ducă înainte, oriunde s-ar situa acest înainte.

Şi am ajuns acasă cu medicamentele pentru alergiile lui fiu-meu, eu rămânând fără medicamentul de astm tocmai în călătoria spre Bucureşti, din cauză că era închis cabinetul doctorului meu, Iar el, acum făcând parte din elita clasei, arogant şi plin de fumuri si de figuri cum a ajuns, a început să-mi ţină morală cu superioritate despre nu ştiu ce. Am zâmbit, uşurată.