Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ficţiunea este instrumentul meu de lucru


Silvia Dumitrache, un interviu cu Lars Saabye Christensen

02.05.2014
Observator Cultural, martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prozator, poet, scenarist, Lars Saaybe Christensen este unul dintre scriitorii reprezentativi pentru spaţiul literar norvegian contemporan. Născut în 1953, în Oslo, Lars Christensen a debutat cu poezie, dar este cunoscut în special ca prozator, cel mai mare succes avîndu-l cu romanul Fraţi pe jumătate (2001, tradus în 2013 la Editura Univers), tradus în peste douăzeci de ţări şi obţinînd Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic şi Premiul Brage. Cel mai recent roman al său, Vizionare, a fost lansat în 2014, ocazia cu care a fost invitat şi autorul, la Cluj şi Bucureşti, în perioada 11-13 martie 2014. Am stat de vorbă cu Lars Saabye Christensen despre acest roman ce păstrează atmosfera de mister din Fraţi pe jumătate, doar că acum fundalul este Oslo, în anii '90, un roman despre neputinţa de comunicare, despre singurătatea profundă a unor personaje care nu reuşesc să iasă din perspectiva lor, din propria lor lume; un roman vizual, marcă a înclinării autorului către domeniul cinematografiei, Vizionare este o poezie a singurătăţii în plină modernitate, în care nimic, nici erotismul împins într-o zonă a suspansului, pentru a evita plictiseala, nu poate opri deriva unui cuplu care nu mai are ce căuta în acelaşi film.
 
Silvia Dumitrache: Romanele dvs. au o puternică notă vizuală, au o atmosferă aproape filmică. Sînteţi şi autor de scenarii, cît de mult v-a influenţat mediul cinematografic în literatura dvs.?
Lars Saaybe Christensen: Într-adevăr, mă consider un scriitor la care nota vizuală este extrem de pronunţată, poveştile îmi apar în imagini vizuale. Am fost scenarist pentru cîteva filme în Norvegia, aşa că ştiu cîte ceva despre ce presupune acest gen de scriere şi, în plus, chiar personajul principal din Vizionare este scenarist, aşa că era clar că modul în care spuneam povestea era influenţat de metoda filmică de relatare.
 
S.D.: Îl putem vedea pe eroul central al cărţii, Willi, ca pe un personaj în care aţi inserat elemente autobiografice?
L.S.C.: Nu, nu sînt un scriitor de literatură autobigrafică, în sensul clasic al noţiunii, dar desigur că mă folosesc de propria mea experienţă ca material pentru ficţiunile pe care le ţes. Nu sînt Willi, dar mă identific cu lupta lui de a reuşi în domeniu, cu plăcerea lui de a povesti. Dar ficţiunea este extrem de importantă, este instrumentul meu de lucru.
 
S.D.: Cînd era copil, Willi a văzut filmul Mic dejun la Tiffany şi atunci şi-a dat seama de ceea ce vrea să facă în viaţă, anume să spună astfel de poveşti. Aţi avut şi dvs. un astfel de moment revelatoriu?
L.S.C.: Momentul meu a fost tot la o vîrstă fragedă, cînd ascultam înregistrările audio ale Beatlesilor - voiam să fiu un star rock, dar nu aveam talent nici la cîntat, nici la interpretarea unui instrument, aşa că m-am hotărît să scriu versuri pentru muzică. În ceea ce priveşte filmele care m-au inspirat, trebuie să amintesc producţiile cu Charlie Chaplin, le-am văzut cînd eram copil şi m-au impresionat prin caracterul lor dual, comic şi tragic, în acelaşi timp. Cred că un astfel de umor, care este o combinaţie între comedie şi tragedie, încerc şi eu să creez.
 
S:D.: În carte, spuneţi că filmele sînt făcute din momente. Din ce-ar fi făcută literatura?
L.S.C.: Literatura e făcută din detalii, dar şi detaliile sînt un fel de momente, aşa că există o legătură fină cu cinematografia. Pentru mine, detaliile sînt cele mai importante şi, din punctul meu de vedere, atunci cînd se coagulează mai multe detalii şi capătă formă, le pot numi roman.
 
S.D.: Pentru cinematografie, spuneţi că termenii- cheie sînt bani, producţie, public. Care ar fi termenii-cheie pentru literatură?
L.S.C.: Limbaj, poezie şi poveste.

Îmi plac mai mult întrebările decît răspunsurile

S.D.: Iniţial, am citit romanul Vizionare ca pe un roman de mister, cu o intrigă plină de suspans, care te face să-ţi doreşti să cunoşti, măcar la final, ce se întîmplă cu personajele. Totuşi, finalul aruncă povestea într-un domeniu al absurdului, capătă o aură aproape beckettiană.
L.S.C.: Cred că e o descriere foarte bună a romanului - este, într-adevăr un mister ce s-a întîmplat cu personajele, dar eu nu sînt un autor de mistery, de literatură poliţistă, nu mă interesează atît de mult răspunsurile, rezolvările, aşa că îl las şi pe cititorul meu să completeze. Îmi plac mai mult întrebările decît răspunsurile. Este o carte despre cît de dificil este să spui povestea propriei vieţi şi, în acest punct, există o anume doză de absurd. Este vorba despre singurătate, iubire, despre încercarea de a găsi un sens al existenţei în celălalt. Iar răspunsul la aceste aşteptări este, de foarte multe ori, absurd. Cred că cea mai mare provocare pentru un scriitor e să-şi convingă cititorul să nu citească povestea în acord cu raportarea la realitate, ci în acord cu logica internă a naraţiunii.
 
S.D.: Personajul principal pare a vedea realitatea, permanent, printr-o cameră de luat vederi, care nu-i mai permite să facă legătura între detalii.
L.S.D.: Da, şi de aceea pare mereu orb la ceea ce se petrece în jurul lui, trăieşte în propria lui ficţiune şi cred că toate personajele trăiesc în poveştile lor limitate. De aceea este şi un roman despre singurătatea profundă. Fiecare e singur în propria sa lume, fiecare are punctul său de vedere [POV - point of view, cu referire la conceptul cinematografic] şi nici unul nu vede un lucru la fel.
 
S.D.: Că vorbim despre puncte de vedere, care este POV-ul dvs. asupra literaturii?
L.S.C.: Sper că întotdeauna îmi voi păstra ceea ce eu numesc un punct de vedere umanist, în ceea ce priveşte interesul asupra individului.
 
S.D.: Povestea din Vizionare este, în definitiv, o poveste tristă, nu neapărat din cauza întrebărilor rămase fără răspuns, cît din pricina singurătăţii la care sînt condamnate personajele. În Fraţi pe jumătate, unul dintre personaje vorbea despre faptul că există prea multe poveşti triste pe lume şi că, în literatură, ar trebui spuse poveşti vesele. De ce le destinaţi personajelor dvs. destine atît de întunecate?
L.S.C.: Da, sînt într-adevăr prea multe poveşti triste în lume şi chiar mă străduiesc să scriu una mai veselă, numai că personajele îmi dictează ele traseul. Sper ca următorul meu roman să fie unul vesel, dar nu promit. Dar chiar şi atunci cînd scriu poveşti în care predomină tristeţea, singurătatea, melancolia, le confer o anume lumină, în care are loc şi umorul. Ca în filmele lui Chaplin: rîsul şi tristeţea sînt întreţesute, nu poţi aprecia veselia, dacă nu ştii ce înseamnă tristeţea. Dar, la capătul oricărei tristeţi, îşi face loc şi rîsul.
 
S.D.: În Vizionare, personajele dvs. vorbesc mult despre nostalgie şi, la un moment dat, Willi citează din Mic dejun la Tiffany, spunînd că are nostalgia locurilor pe unde a fost. Aveţi şi dvs. astfel de nostalgii?
L.S.C.: Da, uneori. Sensul de bază al cuvîntului nostalgie este de a tînji după casă, după locul de care aparţii. Personajele mele, în toate romanele mele, au această nostalgie, care este, de fapt, dorul după un loc al lor. De aceea sînt interesat de locuri şi de felul în care comunică acestea.

 Există suficientă literatură de suspans în lume

S.D.: Acţiunea din Vizionare este plasată în anii '90, o perioadă relativ recentă. Cum aţi caracteriza-o?
L.S.C.: Este o perioadă a ironiei, cel puţin în Norvegia, toată lumea recurgea la ironie, iar mie nu-mi place ironia, aşa că nu mi-a plăcut această perioadă. Scriu despre nişte tineri din această perioadă, care luau totul în rîs, totul era o glumă pentru ei, dar, după o vreme, gluma a devenit răsuflată, apoi a devenit o glumă proastă şi, în final, în spatele acestei ironii, îţi dai seama că nu se ascund decît un mare vid şi o singurătate de nedepăşit. După anii 2000, ironia a fost înlocuită tocmai de opusul ei, de o mare seriozitate, toată lumea a devenit incredibil de serioasă, şi nici asta nu mi-a plăcut. Numai că oamenii se plictisesc de ironie cînd aceasta ţine prea mult. Partea bună e că, în prezent, Oslo e un oraş vital, provocator, un mediu multicultural, care a dus la noi poveşti şi poate că aceasta este şi provocarea pentru tinerii scriitori, să reflecte istoria modernă a oraşului, care s-a schimbat radical faţă de anii '60, anii copilăriei mele. Am încercat şi eu să reflect această nouă situaţie într-un volum de proză scurtă.
 
S.D.: Scandinavia are o tradiţie puternică a literaturii de suspans, poliţiste, cum vă raportaţi la ea?
L.S.C.: E o situaţie paradoxală - Norvegia şi, în general, Scandinavia nu sînt societăţi prea dramatice, nu au loc prea multe crime, nu se întîmplă nimic spectaculos în această privinţă, dar, în acelaşi timp, au generat o literatură care descrie crime brutale, înfiorătoare. Am scris şi eu două romane poliţiste acum vreo treizeci de ani, dar mi-a ajuns. Nu sînt atît de atras de scrierea acestui gen de literatură, pentru că mă interesează mai puţin intriga şi mai mult atmosfera, interacţiunea dintre personaje. Nu vreau să-mi petrec timpul pe care-l aloc scrierii dezvoltării unei intrigi perfecte şi unui final perfect. Pentru că acesta este genul de contract pe care trebuie să-l semnezi cu cititorul şi nu vreau să am un contract cu cititorul. Singurul contract pe care vreau să-l semnez este de a scrie cît pot eu de bine. Şi poate că există suficientă literatură de suspans în lume.
 
S.D.: Romanele dvs. sînt foarte poetice, chiar şi atunci cînd vorbesc despre realitatea imediată. Şi totuşi, realitatea rămîne mereu în fundal, importantă este lumea interioară a personajelor. Simţiţi nevoia să vorbiţi despre realităţile sociale?
L.S.C.: Romanul este un instrument excelent de a vorbi despre politică sau social şi, dacă eşti talentat, poţi să scrii despre orice. Dar pentru mine, scopul central nu este politica, ci individul, deşi asta nu înseamnă că societatea este invizibilă în romanele mele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer