Silvia Dumitrache: Gloria este un film centrat pe imaginea unei femei de aproape şaizeci de ani, care încă îşi păstrează vitalitatea şi optimismul, indiferent de dezamăgirile, inclusiv amoroase, pe care le trăieşte. Aţi proiectat personajul Gloria ca pe o replică la modul în care sînt, în general, reprezentate femeile în cinematografia contemporană?
Sebastián Lelio: În realitate, ceea ce m-a stimulat enorm să fac acest film a fost tocmai posibilitatea de a realiza un film care nu trebuia făcut, un film care, pe hîrtie, nu pare deloc ofertant, nevenind ca o idee atrăgătoare: povestea unei femei în jur de şaizeci de ani - clişeul social spune că aşa ceva nu este interesant. Dar mie tocmai asta mi s-a părut interesant, am privit-o ca pe o provocare, de a arăta vitalitatea şi forţa unei femei de vîrsta Gloriei.
S.D.: La fel de neobişnuită în cinematografie este şi reprezentarea grafică a scenelor de sex între personaje de vîrsta celor din Gloria (în jur de şaizeci de ani). Cum s-au raportat actorii la aceste părţi ale filmului?
S.L.: A fost dificil, într-adevăr, dar am înţeles cu toţii că era o necesitate pe care o cerea filmul, de a arăta acele corpuri, de a arăta plăcerea pe care o simt acele corpuri şi poate chiar şi o anume frumuseţe a unirii lor. Într-o societate obsedată de tinereţe, a fost, de asemenea, stimulant să arăt dragostea fizică acolo unde nu te aştepţi să o întîlneşti. E drept, nimeni nu vrea să vadă aşa ceva, dar, cu toate acestea, mulţi oameni au fost recunoscători pentru acest gen de reprezentare, pentru că se recunosc pe ei. Şi, dincolo de asta, e un fel de mesaj pe care am vrut să mi-l transmit mie însumi, că viaţa continuă, indiferent de ceea ce se întîmplă.
S.D.: Aşadar, nota filmului este una optimistă? Scena din final pare a sugera că Gloria, în stilul ei de invidiat, a şters trecutul şi e gata să privească viitorul cu optimism.'
S.L.: Mai degrabă decît un final optimist, am vrut să fie un final plin de vitalitate, cu lumini şi umbre, contradictoriu şi, sper, complex. Nu este neapărat un final fericit: Gloria este într-o situaţie dificilă, este, în esenţă, singură, dar încă poate găsi forţa interioară de a se ridica şi a începe să danseze. Acest lucru conferă o mare energie scenei şi cred că personajul este optimist, iar filmul - vitalist.
S.D.: Cum aţi ajuns să lucraţi cu Paulina Garcia? A fost prima dumneavoastră opţiune?
S.L.: Da, voiam de mult să lucrez cu Paulina, căreia nu-i oferise nimeni rolul protagonist într-un film pînă acum, iar eu aşteptam să încep proiectul potrivit pentru a i-l propune. Am întrebat-o la început dacă putem să scriem scenariul pentru ea, aşa că scenariul este conceput special pentru Paulina. Gloria a fost întotdeauna ea.
S.D.: De ce Gloria? Ce conotaţii are acest nume?
S.P.: Este un nume pe care l-am ales după mai multe căutări, asta şi pentru că am descoperit cîntecul Gloria al lui Umberto Tozzi. A fost un nume ales pentru că era reprezentativ şi pentru personaj şi, în acelaşi timp, realiza o corespondenţă interesantă cu melodia din final, care este un omagiu adus lui Cassavetes, Genei Rowlands.
S.D.: Filmul nu urmăreşte doar traseul personal al unor personaje care încearcă să-şi rezolve probleme de familie, ci dezvoltă şi un alt nivel, mai cuprinzător, al reflectării situaţiei sociale şi politice din Chile. Aţi intenţionat să-i daţi şi o notă politică filmului?
S.P.: Gloria aparţine unei generaţii care a trecut prin multe transformări sociale, de la socialism la dictatura militară şi la recuperarea democraţiei. E o generaţie care poartă această încărcătură istorică. Desigur că istoria unei femei de şaizeci de ani, din Chile, care este încă sigură pe ea, decide asupra propriei vieţi, este puternică şi voluntară, poate fi împinsă în sfera interpretărilor cu caracter politic. Filmul o arată pe Gloria şi în relaţie cu ceea ce se întîmplă pe stradă, în timpul unor proteste, în acea atmosferă în care pluteşte un aer de nemulţumire. Se simte că e vorba despre o ţară care are încă de rezolvat multe lucruri incomode, aşa că istoria colectivă şi istoria privată se întreţes inevitabil.
S.D.: Aşadar, îl puteţi considera şi un film politic.
S.L.: Orice film este politic. Este imposibil să faci un film care să nu fie politic. Inclusiv o comedie romantică este politică. În acest sens, îl consider un film politic, dar nu în sensul că vorbeşte despre politica celor de la conducere, ci despre politica relaţiilor, libertăţilor personale şi colective.
S.D.: Rodolfo, iubitul Gloriei, este un fost ofiţer de marină, iar acest detaliu a fost interpretat adesea ca făcînd trimitere la regimul lui Pinochet.
S.L.: Bănuiesc că, dacă cineva filmează o româncă în timp ce găteşte orez, se simte încărcătura trecutului, cînd vezi această imagine. Este imposibil să disociezi imaginea femeii care găteşte orez de ceea ce s-a întîmplat în această ţară în ultimii optzeci de ani. Aşa că, în Gloria, există unele inserţii cu o intenţionalitate mai clară, pentru a face legătura între istoria acestor personaje cu istoria Chile.
S.D.: Gloria este un film cu o pronunţată notă realistă, de observare a realităţii imediate, concrete, într-un mediu adesea sordid, neînfrumuseţat de nimic şi observat în luminile şi umbrele sale. O să continuaţi în această direcţie?
S.L.: Este un stil care mă face să mă gîndesc la hiperrealismul din cinematografia românească din ultimii ani. Am cîteva proiecte de scenariu în această direcţie, dar îmi place să mă consider o persoană care se reinventează permanent. Legat de cinematografia românească, am o mare admiraţie pentru Noul Val românesc, iar în Chile, noi, regizorii, am urmărit mereu cu interes ceea ce se întîmplă în cinematografia românească. Dar Noul Val românesc şi Noul Val chilian sînt foarte diferite, cred că ceea ce aş putea găsi în comun este această nevoie copleşitoare de a vorbi despre ţara proprie şi, în acelaşi timp, de a se ridica la un nivel creativ cît mai înalt. E surprinzător, pentru mine, să constat că Noul Val românesc îşi continuă programul său estetic delimitat într-o anume modalitate de a înţelege cinematografia. E ceva special şi de respectat, ca dovadă, unele dintre cele mai bune filme din ultimii ani sînt româneşti.