Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri şi mistere

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Dan Lungu.
Votaţi literatura tînără şi pe Dan Lungu pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



Cât de lungă era strada Salcâmilor, într-o jumătate de zi întâmplarea făcu ocolul tuturor curţilor, cu două excepţii: cea a Colonelului, cum îi spune lumea, străjuită de un gard din piatră de râu şi suliţe de fier forjat vopsite într-un negru strălucitor, unde - dintre cei străini casei - doar poştaşul intra fără sfială, şi cea a familiei Socoliuc, unde se păşea pe vârfuri şi se vorbea în şoaptă din pricina femeii ce zăcea bolnavă de mai multă vreme în camera cea bună, astfel încât toate lucrurile păreau încremenite.

Nimeni nu se încumeta să sune la poarta Colonelului, fără un motiv temeinic, ceva serios şi urgent, şi nu doar pentru a-i povesti o întâmplare, oricât de senzaţională sau plină de haz ar fi fost aceasta. Lucru destul de ciudat, dacă ne gândim că el, Colonelul, un bărbat mai degrabă scund, cu tâmplele smântânite, cum îi plăcea să spună, nu se ferea să stea la taifas cu vecinii - un sfert de oră, douăzeci de minute -, cu un pahar de apă minerală în faţă sau cu un suc, la "Tractorul şifonat". În casa sa, cea mai înaltă de pe toată strada, cu garaj la demisol, cu etaj şi mansardă, acoperită cu tablă nouă, de-ţi fulgera ochii când o scrutai de pe deal, dintre vecini nu pătrunsese decât Milica, verde de îngrijorare şi frângându-şi mâinile, cerându-şi scuze la fiecare minut, când unul dintre copii făcuse o febră de ducă-se pe pustii, şi ea căuta înfrigurată să dea un telefon la salvare. În urma acestei incursiuni neprevăzute, în câteva ore toată strada a aflat detalii despre interiorul casei Colonelului: cum intri în hol, târlicii îţi alunecă pe o gresie cenuşie, cu vinişoare albe ca nişte râuleţe de lapte, iar dacă te opreşti şi te uiţi mai bine, îţi poţi zări faţa, aşa cum ţi-o vezi pe-nserat oglindită în apa iazului, mai mult ca o umbră, dar îţi dai seama că-i faţa ta şi nu a unui străin; de jur-împrejur, pe hol, pereţii sunt îmbrăcaţi în lambriuri până la jumătate, lambriuri băiţuite, fixate deasupra cu şipci negre; de undeva de sus, din faţă cum intri, se uită la tine un cap de cerb cu ochii holbaţi, de te bagă în boale, vânat poate chiar de Colonel - nu i se destăinuise ei, Milica, ditamai Colonelul, "dar aşa mă presupun eu" -, cu o pereche de coarne cam aşa (şi aici îşi întindea mâinile cât putea de tare, ducându-le un pic în spate, cam cum arată copiii când vorbesc despre ceva mare-mare), cu o grămadă de ramuri şi rămurele, de-ai fi putut întinde o sârmă de rufe pe ele. Când intrai în cameră, mare cam cât două-trei odăi obişnuite, roată-mprejur vedeai luxul de pe lume, iar picioarele ţi se afundau în covor până la ouşoare, cam cum se scufundă iarna piciorul în omătul căzut peste noapte, iar, ca să vezi calitate!, după ce-ţi ridicai talpa, covorul se aduna la loc, înghiţea urma, ca şi cum n-ar fi călcat în veci picior de om pe-acolo. Oricât a căutat cu ochii în stânga şi în dreapta, nici urmă de covoare de iută sau lăicere de cordele!

Preţ de vreo trei-patru zile, maximum o săptămână, în urma acestei incredibile şanse, Milica a fost în centrul atenţiei pe strada Salcâmilor. Vestea norocului ei se răspândise cu repeziciune prin firele invizibile care legau casele între ele într-o reţea complicată. Deşi descrierea făcută de ea circula din gură în gură, cu lux de amănunte, fiecare locuitor al străzii dorea în secret să o audă chiar din gura Milicăi, să vadă casa Colonelului cu urechile lui, direct de la Milica, să-i poată studia acesteia gesturile şi faţa în timp ce povesteşte, să-i poată cântări inflexiunile vocii. În consecinţă, norocoasa femeie începu să fie invitată să guste vreo prăjitură, să-şi spună părerea în privinţa unei compoziţii de sarmale, să fie rugată de vreo reţetă de dulceaţă sau pentru pus murăturile ori să i se solicite cu împrumut un ou, o lingură de oţet sau o cană cu ulei, ca între vecini, bun prilej de a afla chiar din gura ei despre covorul fermecat al Colonelului, în care piciorul ţi se afundă până hăt deasupra gleznei, încât face fliup! când îl scoţi, cam cum se aude când scoţi un dop de cauciuc de la o sticlă bine ferecată, covor pe care i l-a înmânat Ceauşescu personal Colonelului de Ziua Armatei, pentru merite deosebite. Milica a lăsat cumva bucuroasă treburile ei neterminate, pentru a merge acolo unde era solicitată; a dat o mână de ajutor şi un sfat, a oferit veselă cu împrumut un pliculeţ de zahăr vanilinat sau maşina de tocat carne, căci îi făcea plăcere să povestească iar şi iar, urmărită de câteva perechi de ochi flămânzi de detalii, despre minunăţiile din casa Colonelului, şi de fiecare dată încerca să-şi amintească tot mai multe, tatonând zonele neclare ale imaginilor rămase în capul ei, ale lucrurilor care îi veneau în minte ca prin vis şi pentru care, sincer vorbind, nu putea băga mâna în foc că realmente le văzuse în casa traversată mai mult în fugă şi nu erau, de fapt, rodul închipuirii sale sau poate chiar imagini din vreun film care o impresionase cândva atât de mult, încât rămăseseră în colţurile cele mai neaerisite ale minţii. Însă ochii aceia o înconjurau cu atâta insistenţă, plini de speranţa că vor afla ceva nou, un amănunt cât de mic, o chestie cât de neînsemnată, dar care să le fie povestită lor pentru prima dată, o înconjurau rugători şi sfredelitori în acelaşi timp, încât îşi scotocea cu febrilitate mintea sleită, doar-doar va găsi ceva ce nu mai spusese până atunci, ca să nu-i dezamăgească. Astfel, camera de la parter era mare, mult mai mare decât oricare cameră din casele de pe strada lor, iar pereţii erau plini cu tablouri, unele mai mari, şi altele mai mici, foarte frumoase, cum sunt cele care se vând la piaţă, cu flori în glastre şi peisaje de iarnă, cu urşi prăvălind un copac şi cai ridicaţi pe picioarele dinapoi. Nu le numărase, dar sigur erau mai mult de şapte-opt, dintre care cel mai bine şi-l amintea pe unul cu vălmăşag de lume, ca la talcioc, claie peste grămadă, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, unii erau culcaţi la pământ, probabil împuşcaţi de inamic, numai unul, un fel de şef, era pe cal cu mâna ridicată şi striga: "Înainteee, vitejii mei!". În acest moment al relatării, Matilda, croitoreasa, care locuia peste drum de ea, câteva case mai la vale, şi care tocmai o invitase să-i guste budinca, ar fi vrut să o întrebe de unde ştia ea ce striga şeful ăla de pe cal, însă n-a îndrăznit să o întrerupă, mai ales că, Doamne fereşte!, Milica s-ar fi putut supăra şi ar fi lăsat-o cu ochii în soare, cu povestea neterminată. Alt tablou, mai mititel, înfăţişa copaci iarna, iar fiecare rămurică era plină de promoroacă; în spate se vedeau un deal şi o căsuţă înzăpezită în care e aprinsă lumina. Pe derdeluşul de pe deal erau copii cu săniile. Poate erau şi ai lor pe acolo, dar nu şi-a dat seama, că nu li se vedeau feţele. Totul era extrem de bine pictat, era exact ca iarna - probabil costase o avere; când a privit mai atent tabloul, a luat-o chiar cu tremurici, iar din gură i-au ieşit aburi. Milica povestea şi se uita la ochii celor din jur, rând pe rând. Când le spunea lucruri pe care ei deja le auziseră, luciul ochilor se stingea, ca jarul ţigării atunci când o neglijezi; apoi, ochii deveneau când rugători, de n-o lăsa inima să nu le povestească despre ceea ce nu văzuse prea bine, despre lucruri care poate nu erau chiar aşa cum şi le amintea ea sau pe care, ce mai tura-vura, nu le văzuse, dar care ar fi putut exista în casa unui ditamai colonel, când ameninţători, îndreptaţi spre ea ca două pistoale de sticlă. Iar ea stătea pe pat sau liniştită pe scaun, cu mâinile în poale, aşa că trebuia să se apere cumva, scormonind după lucruri noi, poate chiar exagerând, dar nu prea mult. La urma urmei, îşi spunea uneori, lucrurile care ar fi putut să se întâmple nu sunt tocmai o minciună.

O dată smulsă noutatea din gura Milicăi, sursa cea mai autorizată în a zugrăvi interiorul casei Colonelului, era colportată cu repeziciune, nu fără mândria de a poseda o informaţie până atunci rămasă ascunsă, pe care numai răbdarea de a asculta, căscând vârtos de plictiseală, lucruri deja ştiute de toată lumea, pândind cu atenţia semitrează orice adiere proaspătă a povestirii, a făcut ca, în cele din urmă, noutatea să-ţi parvină; iar tu, ca un apostol al Milicăi, nu poţi decât să porneşti din casă în casă şi s-o împărtăşeşti celorlalţi, căpătând astfel ceva din faima primului-om-de-pe-strada-Salcâmilor-care-a-intrat-în-casa-Colonelului, ceea ce, pentru majoritatea locuitorilor acestei străzi, nu e un fapt lipsit de importanţă. Unii au devenit grabnici apostoli ai norocoasei femei doar prinzând, cu urechea ciulită, o sugestie, o nuanţă din cele povestite de ea, pe care însă au completat-o cu spiritul lor perspicace şi au împărtăşit-o mai departe, cu aerul sigur şi nobil al celui ales, dând-o drept vorbă spusă pe şleau de însăşi Milica.

Aşa se face că, într-o săptămână, casa Colonelului devenise de nerecunoscut. Cum intrai în hol, pardoseala era atât de lustruită, încât, dacă nu te ţineai bine de pereţi, riscai să-ţi rupi gâtul, căci era făcută dintr-un fel de sticlă foarte rezistentă, transparentă, şi prin ea puteai vedea ca-n palmă maşina din garajul de dedesubt. Al naibii Colonelul, făcuse asta numai ca să nu angajeze un paznic. Un paznic care ar fi putut fi de pe strada Salcâmilor, că sunt o grămadă care n-au de lucru. Dar cine şi-ar fi putut închipui cât de cărpănos este Colonelul?! Lambriurile, care îmbracă pereţii până în tavan, sunt sculptate de meşteri aduşi special pentru asta tocmai din Maramureş, iar modelele sunt luate de pe Biserica "Trei Ierarhi" din Iaşi, asta la insistenţele soţiei lui, care e femeie cu frică de Dumnezeu. De deasupra uşii de la intrarea în cameră, te priveşte un cerb atât de fioros, că dacă te uiţi în ochii lui şi eşti gravidă, poţi avorta spontan, iar dacă nu eşti, ţi se pot întâmpla alte grozăvii, fără a exclude chiar paralizia. Coarnele cerbului sunt atât de mari, încât, înainte de a fi montate în hol, muncitorii au fost nevoiţi să le fiarbă şi să le curbeze după dimensiunile pereţilor, altfel n-ar fi încăput. Coarnele au fost fierte într-un cazan dintre cele mari, la bucătăria unităţii militare unde lucra Colonelul, şi timp de trei zile după aceea mâncarea a prins un gust ciudat, dar de unde să ştie bieţii soldaţi care-i motivul... În cameră, covorul era înalt cât mohorul, însă cu toate astea păşeai pe el uşor ca pe apă. Pe pereţi, numai tablouri! Tablouri furate de nemţi din muzee, în cel de-al doilea război mondial, pe care armata le-a recuperat, însă n-au mai ajuns la locul lor, ci ştabii le-au împărţit între ei frăţeşte. La etaj, nici n-au lăsat-o să urce pe biata Milica, să nu se sperie, că abia acolo începea cu adevărat luxul, lucruri la care ei nici nu se pot gândi.

La vreo zece zile de la întâmplarea ce a propulsat-o pe Milica în centrul atenţiei străzii, flacăra s-a stins subit, aparent fără nici o explicaţie. În zadar a încercat ea să-şi ademenească vecinii cu noi destăinuiri, unele născocite la momente de furie şi neputinţă, interiorul hardughiei Colonelului nu mai incita pe nimeni. Mai nou, se vorbea că fata cea mare a Geambaşilor este însărcinată şi, culmea provocării, nu se ştia nimic despre tată. Ca prin farmec, numărul vecinelor care rămâneau fără zahăr vanilinat sau ulei a scăzut simţitor, iar al celor care-i apreciau cunoştinţele culinare şi prestaţia papilelor sale gustative, în mod dramatic. A devenit, aproape peste noapte, o vecină obişnuită. Mai mult, la "Tractorul şifonat", dom' Petrică, cu vorba rară, dar înţepată, răsucise întâmplarea Milicăi pe toate feţele, cum numai el ştie s-o facă, în aşa fel încât, pe moment, nu poţi decât să-i dai dreptate, chiar dacă acasă te răzgândeşti şi îi găseşti cusururi. O răsucise în aşa fel, încât biata Milica ajunsese de râsul celor de la mese. Dom' Petrică era un ins cât se poate de ciudat: deşi burduhănos, de golea trei halbe de bere fără să ai timp să le numeri, era agil ca o şopârlă; deşi cu vorba dulceagă, muşca în carne vie; deşi rostea cuvintele molcom, se enerva repede - şi atunci devenea caraghios, căci de sub ochii aspri de mânie ieşea o vorba domoală, total nepotrivită cu starea de enervare, cum se întâmplă în filmele prost dublate. Unii susţineau că meteahna i se trage de la niscaiva ardeleni rătăciţi printre înaintaşi, în timp ce alţii erau de părere doar că "suferă cu glanda". Într-o seară, la scurt timp după ce casa Colonelului se procopsise cu un inventar de n-ar fi încăput nici în Casa Poporului, dom' Petrică, după trei-patru beri, începu să răsucească meticulos problema pe toate părţile, "ca la şedinţele de demascare" (tataia Hrib). El era de părere că Milica ar fi putut apela - chiar ar fi trebuit! - la telefonul Geambaşilor sau al Stegarilor, familii cu vechime pe stradă, care nu de puţine ori îşi puseseră la dispoziţie telefoanele pentru cazuri de urgenţă - şi aici invoca leşinul doamnei Matilda, croitoreasa, sau criza de epilepsie a băiatului cel mic al Ştefanovilor - şi că nu era nevoie să meargă musai la Colonel pentru o treabă pe care ar fi putut-o rezolva mai simplu. De ce a ales ea calea mai complicată în defavoarea celei mai simple? Avea ea un motiv... La o adică, Geambaşii şi Stegarii s-ar fi putut ofensa, telefoanele lor erau mai de demult pe acel loc decât al Colonelului şi mai fuseseră folosite pentru a chema, ferească Dumnezeu!, salvarea, aşa că nu exista nici un motiv întemeiat pentru a-i ocoli; s-ar putea supăra, pe bună dreptate, şi ar putea refuza altă dată accesul în caz de urgenţă, spunând pur şi simplu "Duceţi-vă la telefonul Colonelului, ce căutaţi la mine!". Fără îndoială, dom' Petrică ştia că Geambaşii la acea dată fuseseră plecaţi în staţiune, de unde Veronica s-a şi întors, probabil, cu embrionul ruşinos, că Stegarii, la acea oră, erau duşi în vizită la naşii de cununie, în celălalt capăt al oraşului, de unde Nelu s-a întors bine aghesmuit, clătinându-se - pe-aici am fost, pe-aici n-am fost -, şi că Milica le-ar fi bătut degeaba cu pumnul în poartă, dar asta nu schimba, cel puţin pentru el, fondul problemei, de vreme ce Milica nici nu le încercase poarta. Era ca şi cum ei ar fi fost în casă, şi Milica ar fi trecut pe lângă porţile lor, fără să-i bage în seamă, fuguţa către telefonul Colonelului. În opinia sa, Milica s-a repezit glonţ către casa Colonelului, nu atât îngrijorată de febra copilului, sau, mai corect, nu numai de asta, ci şi împinsă de curiozitatea de a vedea "castelul" pe dinăuntru, ca şi din dorinţa de a fi prima care-i calcă pragul, prilej să le povestească lor, proştilor, ce şi cum. În al doilea rând, număra dom' Petrică, dacă Milica era atât de speriată de temperatura lui Marius, de ce a ales să meargă la "castel", care e mai departe, şi nu s-a oprit mai întâi la Geambaşi sau la Stegari, care-i erau mai în drum? Cei de la masă îl aprobau cumva nedumeriţi, mai ales că nu puţini dintre ei pierduseră şirul, dar aşteptau cu nerăbdare concluziile. Ei bine, în al treilea rând, când eşti în panică, e greu de crezut că poţi vedea în amănunt toate tablourile Colonelului, ceea ce înseamnă că Milica ori a căscat gura pe pereţi în loc să vadă de bietul copil, ori le-a vândut lor gogoşi, pe care le-au înghiţit ca fraierii. În acest punct, dom' Petrică stârni rumoare la "Tractor", şi în colţul buzelor îi apăru umbra unui zâmbet de satisfacţie. În concluzie, Milica ar trebui să-şi mai pună lacăt la gură şi să-şi vadă de copii.

În acea seară, Sebastian nu fusese la "Tractor", însă a doua zi i s-a povestit totul în amănunt. Când s-a întors acasă, fără nici un fel de explicaţie, i-a spus tăios nevestei: "Milico, tu să nu mă faci de ruşine! Tu mai pune-ţi lacăt la gură şi ai grijă de copii". Când a auzit din gura lui Sebastian exact cuvintele lui dom' Petrică, pe care i le reprodusese şi vecina din gard cu ei, ce le aflase la rândul ei de la bărbat-su, acesta din urmă fiind de faţă la "Tractor" la toată tărăşenia, femeii i-a sărit pe loc ţandăra. Ceea ce n-a oprit-o să gândească că, al naibii dom' Petrică, de-ţi scoate el o vorbă, este ţinută minte pe de rost, de parcă-i zicătoare. Degeaba a încercat ea să explice, în primul rând lui Sebastian, vorba aia, soţul ei, apoi în stânga şi în dreapta, prin vecini, mai răstit sau cu binişorul, mai pe faţă sau mai pe ocolite, că n-avea ce să caute mai întâi la Geambaşi şi la Stegari, căci ea ştia deja, aşa cum ştia toată lumea, că primii sunt plecaţi în staţiune, iar ceilalţi sunt în vizită la naşii lor de cununie, în celălalt capăt al oraşului, şi că, doi, normal că avusese timp să vadă bine casa Colonelului, de vreme ce la salvare suna ocupat, ceea ce se întâmplă adesea, şi Colonelul a format numărul de mai multe ori, timp în care ea s-a tot holbat într-o parte şi-n alta şi, aşa cum se întâmplă cu lucrurile deosebite, le ţii minte mai uşor decât pe cele obişnuite, cum sunt cele din casa lui dom' Petrică, pe care cum le vede, cum le uită, adică nu le uită propriu-zis, mai degrabă le încurcă, nu ştie precis dacă le-a văzut la dom' Petrică sau la tataia Hrib; aşadar, degeaba a încercat să explice cum vede ea lucrurile, toţi dădeau din cap aprobator, croşetând sau învârtind cu linguriţa în ibricul de cafea, însă după ce termina îi spuneau: "Mda, cred că ai dreptate, dar nimănui nu-i strică să-şi mai pună lacătul la gură din când în când şi să aibă mai multă grijă de copii". Milica a realizat atunci că numai o confruntare directă cu dom' Petrică, un duel cu public, în care ea să-i răspundă pas cu pas la fiecare vorbă, chiar râzând un pic de el, şi să se încheie cu ceva de genul: "Ei, dom' Petrică, mata dai sfaturi, mata care nici nu ştii cum se fac copiii!", făcând aluzie la burlăcia lui suspectă, sau "Da, dom' Petrică, da' dacă mie îmi trebuie un lacăt la gură, matale ţi-ar trebui vreo zece", numai aşa ar putea demonstra şi celorlalţi că are partea ei de dreptate. Bineînţeles, publicul de care avea ea nevoie era cel mai uşor de găsit la "Tractorul şifonat", însă ea, femeie, nu-şi permitea să intre în cârciumă tam-nisam, ci doar pentru, de exemplu, a-l aduce pe Sebastian acasă. Ar fi putut, la o adică, să intre în cârciumă cu curaj, să se aşeze la masă cu ei şi să provoace o discuţie cu dom' Petrică, însă simţea că ceva n-ar fi fost bine, că ce ar fi câştigat din duelul cu dom' Petrică ar fi pierdut pentru îndrăzneala de a sta cot la cot în cârciumă cu bărbaţii. Aşa că mai bine aştepta alt moment. Care nu a întârziat.

Într-o după-amiază, un pâlc de vecini se strânseseră în faţa porţii lui tataia Hrib, mai mult din întâmplare decât pentru o treabă anume. Pe strada Salcâmilor se întâmplă adesea, mai ales în zile de sărbătoare, ca atunci când un om se opreşte să stea de vorbă cu altul, la gard sau chiar în mijlocul drumului, să adune în jurul lui şi alţi vecini, mereu dornici să audă ceva noutăţi. Astfel se petrecură lucrurile şi acum, când Milica se oprise să schimbe câteva cuvinte cu tataia Hrib. Erau deja vreo şase persoane când apăru şi dom' Petrică. Milica îşi făcu curaj şi, considerând că e un moment bun pentru o înfruntare publică, pe un teren neutru, aduse vorba despre casa Colonelului. Însă dom' Petrică îi răspunse cu totul altfel decât în dialogurile sale imaginare, în care ea îi demonta punct cu punct cele spuse, dom' Petrică îi refuză din capul locului discuţia pe acest subiect, luând-o chiar în derâdere:
- Ei, Milico, tot gogoşi de la "castel" vrei să ne vinzi? Lasă-ne cu asta, avem lucruri mai importante de vorbit, ia uite ce a păţit Fănică Geambaşu cu fata!

Şi toţi vecinii îl aprobară: care încuviinţând din cap, care mormăind un "aşa e!". Privindu-i, o săgetă la inimă. O cuprinse disperarea. Ea voia să le spună altceva, nu să le povestească cum e înăuntru. Dar ei nici măcar nu mai voiau să audă de casa Colonelului. Se simţi umilită. Cum mai putea ea să-şi dovedească partea sa de dreptate? Îngrozită, îşi dădu seama că ratase momentul! Şi, mai rău, că dovada dreptăţii e o chestie de moment. Tăcu ruşinată, gata s-o podidească lacrimile. Oricum, nimeni n-o mai băga în seamă, discutau aprins despre cum va proceda Fănică Geambaşu cu neaşteptatul nepot.

Enigma din jurul Veronicăi nu a ţinut trează atenţia străzii mai mult de două săptămâni, timp în care "coproprietarul embrionului" (dom' Petrică) a fost identificat de familia Geambaşu în persoana unui flăcău nu prea voinic, nici prea bogat, fost coleg de liceu al fetei lor şi "nicidecum o cunoştinţă întâmplătoare de la Herculane" (Fănică Geambaşu), talentat la muzică, în special la chitară şi la nai, momentan şomer. Nunta a fost hotărâtă. Fără îndoială, interesul pentru această poveste ar fi durat mult mai mult dacă tatăl copilului nu ar fi fost depistat; sau dacă, măcar, ar fi fost o cunoştinţă întâmplătoare de la Herculane, cum se presupusese la început. Dar, în condiţiile date, evenimentul s-a stins, lăsând loc - la ceva distanţă în timp, e adevărat - unei noi întâmplări care, cât de lungă este strada Salcâmilor, a făcut ocolul curţilor în jumătate de zi.

Totuşi, legat de subiectul Veronica Geambaşu, strada a mai vuit de două ori, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate ca prima dată.

La câteva luni, forţaţi de platitudinea pântecelui Veronicăi, cei doi însurăţei au fost nevoiţi să recunoască faptul că iminenta venire pe lume a unui copil nu fusese decât o diversiune menită să înduplece deopotrivă pe domnul Geambaşu, plătitor de impozite către stat - până la ultimul leuţ - încă din primele zile ale anului şi tată ultrasever, şi pe doamna Geambaşu, fire pretenţioasă şi atotcârtitoare, pe care Veronica, deşi îndrăgostită lulea, ştia că nu-i va putea convinge în veci cu Gabriel al ei, în condiţii obişnuite. Aşa a recurs la acest şiretlic, căci a Veronicăi a fost ideea, ştiind că ruşinea unei progenituri nelegitime, pe o stradă cum e aceea a Salcâmilor, va învinge atât spiritul de cusurgiu al tatălui, cât şi sclifoselile mamei. Operaţiunea a fost în cele din urmă o reuşită, chiar dacă nunta a fost însoţită de oarecare stinghereală, împănată cu priviri piezişe către burta miresei, despre care mai multe vecine au băgat mâna în foc că "se cunoaşte". Dom' Petrică a râs un an de zile de ele - "Şi cum aşa, chiar se cunoştea?" -, de parcă n-ar fi contribuit şi el, din plin, la discuţiile pe această temă. Domnul Geambaşu s-a curăţat în scurtă vreme de inimă rea, mai ales după ce a aflat că nepotul, pentru care, în secret, ajunsese să se bucure, nu era decât o ficţiune. Abia atunci, după ani de zile, doamna Geambaşu i-a dat dreptate soţului ei: bine făcea când o certa pe Veronica fiindcă citeşte prea mult. Până atunci îi luase mereu apărarea, convinsă fiind că parcurgerea colecţiei "Romanul de dragoste" face parte din educaţia obligatorie a sexului frumos, căci pe acea vreme nu existau telenovelele de la ora cinci. Moartea oarecum neaşteptată a domnului Geambaşu - prin care omul plătea, dacă îi dăm crezare lui tataia Hrib, păcatele tinereţii, din anii '50, pe când era primul primar comunist într-o comună de gospodari - l-a împiedicat să-şi vadă ginerele la televizor primind diploma de participare la un concurs de muzică din Italia, prilej cu care strada Salcâmilor a mai avut o zvâcnire de interes, a doua, cu privire la soarta Veronicăi.


Acum, strada fierbea din nou. Siluete se strecurau dintr-o curte în alta, după itinerarii oculte, şoaptele gâlgâiau în spatele porţilor şi uşilor, presupuneri îndrăzneţe incendiau imaginaţia, făceau pielea ca de găină, înspăimântau copiii şi îngrijorau gospodinele. Nu ştiu cum se făcea că uleiul era pe terminate, găinile - bată-le vina! - nu mai voiau să se ouă şi zahărul vanilinat era prea departe. Bătrânele îşi aminteau lucruri mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele de pe strada lor, dar la fel de stranii, de pe vremea lui Dej sau chiar a regelui. În acest timp, bărbaţii nu-şi găseau starea, călcau de două ori în acelaşi loc, n-aveau pic de spor la treburile din jurul casei: ceva lăuntric îi mâna mereu spre "Tractorul şifonat" unde, poate, Relu Covalciuc deja relata în faţa unei votci mici şi a unui pahar cu suc de roşii, după tabiet, despre grozăviile din grădina sa. Cum nici unul dintre ei n-ar fi vrut să piardă un asemenea moment, hotărau în sinea lor că micile treburi mai pot fi amânate, scotoceau după ceva mărunţiş şi, chiar cu riscul unor discuţii interminabile cu nevestele, coborau strada Salcâmilor cu paşi totuşi leneşi, ca şi cum toate treburile de pe lângă casă erau puse la punct, iar ei ieşeau la o plimbărică bine meritată, la o gură de aer, ca în zilele de sărbătoare, către cârciuma lui Ticu Zidaru. Ceea ce doamna Evelina Stegaru spunea despre soţul ei, ori de câte ori se ivea prilejul, se potrivea de minune majorităţii bărbaţilor de pe stradă: "Nici albina nu-şi ştie mai bine drumul spre stup decât îşi ştie bărbată-miu drumul la Tractor". După care urmau ameninţările la adresa cârciumii: cu gazul, focul şi poliţia economică; apoi urmau blestemele, mai indulgente sau mai crunte, în funcţie de ultima ispravă a domnului Stegaru.