O lume în tunel(ul găinilor)

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a lui Dan Lungu.
Votaţi literatura tînără şi pe Dan Lungu pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.

O stradă şi oamenii ei, acesta e universul din Raiul găinilor. O stradă cu nume plat botanic, a Salcâmilor, susceptibil totuşi de irizări lirice în registrul dulcegăriilor şi al duioşiei patriarhale. Sau de ironii, prin folosirea în răspăr a aceluiaşi registru. O stradă, apoi, de margine, delimitată la un capăt de o râpă şi la celălalt de un oraş doar presimţit, mai degrabă abstract, Oraşul. În râpă se aruncă gunoaiele, începe un alt tărâm, îl explorează doar copiii, atraşi de stranii fosforescenţe, acolo e ghena. Sau Gheena?! Dincolo, în partea cealaltă, se află, dar la distanţă şi străin, oraşul. Indiferent, de nu şi ostil, fiindcă de-acolo vin sau pot veni ordine misterioase şi ameninţătoare. Strada Salcâmilor nu este însă un capăt de lume, este o lume ea însăşi, dar una intermediară, o zonă-tampon. Un fel de purgatoriu precar, eternizat în supravieţuire.

Dan Lungu reia, asta se vede şi se înţelege de la primele pagini ale romanului său, două teme foarte productive în proza românească a secolului XX, a periferiei şi a locului unde nu se întâmplă nimic. Le reia însă dintr-o perspectivă estetic inedită şi nu mai puţin curajoasă. Îndrăzneala în literatură fiind un pseudonim al asumării şi înfruntării dificultăţilor, e de remarcat mai întâi extraordinarul efort al scriitorului de a evita capcanele şi trapele soluţiilor facile. Astăzi, atât literatura mahalalei, cât şi aceea a provinciei ca loc unde se moare se pretează aproape de la sine deriziunii şi caricaturii; luarea în derâdere a celor două teme prin răsucirea în sens comic sau, mai curând, în acord cu spiritul timpului, în grotesc a clişeelor şi motivelor acestora putea duce la un rezultat cel puţin onorabil, un roman ludic şi săltăreţ, de citit cu plăcere între două gări sau într-o sală de aşteptare.

Cu plăcere se citeşte, într-adevăr, acest mic roman, dar cu o plăcere căreia nu-i e străin un fior de nelinişte. Dacă nu e tratată cu mijloacele deriziunii, lumea din Raiul găinilor e totuşi una derizorie, scufundată în mediocritate, inconsistenţă şi lipsă de sens. Măruntă, chiar insignifiantă, e în realitate diformă până la monstruos. De aici, din monstruozitatea derizoriului, din atrocitatea nimicului se naşte neliniştea. Sub o aparenţă blajină şi împăcat molcomă, lumea romanului e de fapt terifiantă. Trăieşte mecanic, prin automatisme care-i asigură un fel de funcţionare dementă, asemenea unuia dintre personajele romanului, o femeie care împleteşte continuu pulovere, fără să-şi privească mîinile. Dusul bărbaţilor la crâşmă e un ritual cotidian, respectat cu sfinţenie, iar în discuţiile de acolo rolurile sunt fixe şi reacţiile previzibile, indiferent de subiect. Un straniu mers în gol ritmează existenţa acestei lumi dereglate. Biserică nu există, dar sentiment religios, da: lumea de pe Strada Salcâmilor are mistica televiziunii. Locul lui Dumnezeu a fost luat de televizor. În transă alcoolică şi folosind resturile unei retorici politice devenite folclor, rapsodul zilnicelor adunări de la crâşma celor de pe Strada Salcâmilor are, de altfel, viziunea noii divinităţi, "Dacă ăsta-i tunelul, luuuung de ţi se acreşte, luminiţa aia din capăt, aia mititică şi prăpădită, nu-i soarele, bre omule, e-un teve color, ascultaţi la mine ". Deşi se află la margine, într-o margine, lumea de pe Strada Salcâmilor e racordată la marile circuite informaţionale, comunică, în felul ei, cu întreaga planetă. Globalizarea a pătruns şi aici, iar personaje ce ţin tipologic de vetusta umanitate a târgurilor unde se moare visează să apară la televizor, şi chiar apar, ori să facă un delirant export de râme în Extremul Orient. Asta în timp ce beau ţuică picurată dintr-un alambic artizanal, evocă fantasmagoric vremea lui Ceauşescu şi e nutrită de resentimente şi frustrări halucinante.

Univers închis, nu însă şi izolat: o lume în tunel. Fără intenţie, probabil, Dan Lungu construieşte în Raiul găinilor o metaforă epică în totul comparabilă cu aceea cinematografică propusă de Emir Kusturica în memorabila viziune a subteranei din Underground. Datele sînt însă altele, iar scriitorul român mizează pe o austeritate glacială acolo unde regizorul ex-iugoslav recurgea la pirotehniile plasticităţii baroce. Să fie pentru că Dan Lungu este şi un eminent sociolog, ale cărui anchete şi cercetări despre lumea tranziţiei româneşti şi a vieţii cotidiene în comunism sunt printre cele mai importante apărute în România? Nu e imposibil, deşi se poate presupune că şi viziunea sociologului va fi fost înrâurită de aceea a literatului, adevărurile oamenilor trecând mereu în aceste cercetări înaintea presupoziţiilor ideologice. Fapt este că Raiul găinilor, cu dezolanta, sordida şi atrocea lui lume captivă în tunelul fără sfârşit al tranziţiei, marchează un moment în proza românească de astăzi şi deopotrivă în evoluţia autorului însuşi, care trece de la exerciţiile de provocare din cărţile lui de până acum la o viziune a cărei violenţă satirică e dublată de o nesfârşită compasiune.