Et in Fairia ego!

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a lui Radu Pavel Gheo.
Votaţi literatura tînără şi pe Radu Pavel Gheo pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



Eşti necăjit. ("Sînt necăjit.") Ţi-au dat teme. Ţi-au dat lecturi obligatorii. ("Mi-au dat de scris. Vor să mă oblige să le lustruiesc pantofii.") Ai chef să faci tumbe, să scoţi limba, să te joci. ("Îmi vine să las totul şi să plec într-un loc fără oameni.") Se apropie examenul de capacitate, bate la uşă la bacalaureatul, te înconjură adulţii. ("M-au înconjurat adulţii, scîrţîind din mecanisme.") Nu se mai poate aşa! ("Ai dreptate, nu se mai poate aşa!")

Hai să ne întîlnim, hai să fugim, hai să-i păcălim!

Hai - crede-mă, n-o să-ţi pară rău! - să-l luăm pe Gheo cu noi, să ne spună poveşti! Uite, îl rugăm, pentru început, să ne conducă prin cartea pe care tocmai o ţinem în mînă. Eu am mai fost de cîteva ori pe-aici, m-am împrietenit cu mulţi dintre eroi, cunosc vadurile, scurtăturile, oazele, mi-am bucurat imaginaţia cu peisaje şi întîmplări, am navigat în virtualitatea colorată a Fairiei. Vino! Povestea ne minte mai puţin - şi dacă nu ne minte deloc? - decît naşparleţii ruginiţi, gata să ne vîre pe gît adevărurile lor. Vino! Pe tine te va păstra proaspăt. Mie îmi va reaminti.

Îmi va reaminti - luminoasă nostalgie - gustul candorii. Pentru că povestea lui Gheo e o poveste pentru copii. Ca tine. Ca mine. Ca Brâncuşi. Iată, mă redescopăr pregătit să mă mir. Să fiu răpit. Precum în după-amiezele de la Ilva, cînd tata mă chema, tot mai răstit, să-l ajut la treaba lui de tîmplar, iar eu nu mă dezlipeam de Mowgli, de Baloo, de Bagheera. Sau de promisiunile călătoriilor extraordinare, ba în balon, ba spre centrul Pămîntului, ba de la Pămînt la Lună, ba în echipajul lui Dick Sand. Resimt febrilitatea cu care, de-a poticnitelea, dar fascinat, răsfoiam paginile a şase Pif-uri miraculos rătăcite într-o casă de ţară. Nu Pif şi Hércule mă atrăgeau, ci paleoeroul bălai Rahan. Lasă-mă să mă mai cufund! Recunosc, mi-a plăcut la nebunie Alexandre Dumas (şi nici pînă astăzi n-am găsit curajul de a citi Vicontele de Bragélonne, în care, auzisem, muşchetarii mor). Am devorat cărţile cu Pardaillan. M-a zăpăcit Gulliver-ul din B.P.T., dăruit, la Botoşani, de ziua mea - împlineam zece ani! - de naşa Ileana. Pitici, uriaşi, ciudaţii din Laputa, caii înţelepţi: n-am sesizat atunci urmă de satiră şi de sarcasm, ci doar - cum îi recomanda Breton cititorului de poezie suprarealistă - pitici, uriaşi, ciudaţi, cai înţelepţi. Naivitatea exemplară - pentru că nefăţarnică - a lecturii literale!

Cînd m-am întîlnit cu Gargantua şi Pantagruel? Limba "întoarsă" a unui personaj din Fairia lui Radu Pavel Gheo m-a dus, nu ştiu de ce, cu gîndul la "cuvintele dezgheţate" auzite de Pantagruel după ce părăsise Insula Papatiflilor. Dar şi la strigătul "Tekeli-li!", scos de oameni şi păsări în inegalabilul final albedo al aventurilor lui Gordon Pym. După cum călătoria siderală a Skylark-ului m-a îndemnat să alcătuiesc un altfel de catalog al corăbiilor, în care arca biblică şi corabia lui Ulise străbat aceleaşi mări nesfîrşite din mintea noastră, ca şi velierul beat ori corabia lui Sebastian, baleniera "Pequod" a căpitanului Ahab ori flotila sublim păcălită a lui Cristofor Columb, "Speranţa" lui Anton Lupan şi mereu călătoarele "Voyagers", ca să nu mai vorbesc de "Enterprise" - ultima, deocamdată, arcă a imaginarului.

Povestea cere poveste. Povestea amestecă poveşti. Intersectează lumi şi cărţi. Ne obligă să lărgim (pînă la inconsistenţă? pînă la o altă consistenţă?) limitele realului. "Poveşti sînt toate în lumea asta, Harietă!", îi scria, obosit, Eminescu surorii sale. Poveşti care totuşi salvează viaţa Şeherezadei, adună, ca în romanul lui Llosa, tribul la un loc, împiedicîndu-l să se destrame, ascund - spun unii - sîmburele înţelepciunii. Iar dacă nu-l ascund, rămîn, cel puţin (iar asta nu e puţin!), o frumoasă zăbavă.

Ţinut locului nu de vreo vocaţie sedentară, ci, vorba cuiva, de "năcaz şi sărăcie", de ce m-aş opune invitaţiei la voiaj? Fairia îmi redă memoria lecturii fericite. Printre personaje de basm - unele înduioşător de simpluţe, ca în B.D.-uri - şi peripeţii "care mai de care", iată-mă regăsind o greu definibilă stare de graţie. Ca şi atunci cînd am citit Micul Prinţ? Sau Povestea fără sfîrşit? Sau, într-un fel, Un yankeu la curtea regelui Arthur? Gheo - cu siguranţă el însuşi un om de mare puritate şi candoare - se joacă atît de convins de-a povestea, încît aceasta capătă aura poetică a gratuităţii înşelătoare.

Aventurile - pe care nu ţi le povestesc - simpăticuţe şi nepretenţioase din primele pagini alunecă (încet, dar sigur) spre întîmplarea cu tîlc, scoasă din previzibilul fantasticului. Explorarea devine, cu discreţie, parcurs iniţiatic, transformarea - transfigurare, moartea - mîntuire într-o altă lume.