Un mizilean care face diferenţa

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a lui Cosmin Manolache.
Votaţi literatura tînără şi pe Cosmin Manolache pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



"Începuse lectura din cărticica plină cu bijuterii nord-americane, proze scurte, unele realiste, altele deraind spre visuri şi închipuire. Joseph Mitchell " citim în penultima proză a acestui volum. Iar ceea ce se spune aici despre cărticica nord-americanului Joseph Mitchell este în egală măsură valabil şi pentru cărticica mizileanului Cosmin Manolache...

La 31 de ani, autorul, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român, implicat în mai multe proiecte artistice sau antropologice neconvenţionale (cum ar fi excelentul volum-dicţionar de mărturii orale Anii '80 şi bucureştenii), s-a hotărît - în sfîrşit - să exploreze pe cont propriu teritoriile prozei. Ale prozei scurte deocamdată, deşi textele pot fi privite şi ca nişte "game" ale unui viitor romancier aflat în căutarea propriei "ordini interioare". Personajul lor central este - de fapt - Mizilul, orăşelul prahovean ironizat de I.L. Caragiale şi "imortalizat" de Geo Bogza în cunoscutul (şi extraordinarul) reportaj interbelic despre aventura banalului, 175 de minute la Mizil. Un spaţiu al derizoriului provincial, un "loc unde nu s-a întîmplat nimic", unde timpul bălteşte şi de unde doreşti să evadezi cu orice preţ (fie într-un Bucureşti cacofonic, mizer şi vag boem, în Legiunea Străină sau la mănăstire). Dar şi o trambulină pentru tot felul de compensatorii expediţii imaginare şi de megaviziuni distopice... Să vedem însă unde "evadează" (ficţional) Cosmin Manolache.

"Debutantul" în volum care nu se sfieşte să declare "Ce faţă cumplită am" este deja un prozator matur şi subtil, ucenic la şcoala etnologică a regretatei Irina Nicolau şi la aceea a prozei "optzeciste". Un prozator care explorează/incizează pînă la infinitezimal universul derizoriu, banalul ucigător al vieţii de familie şi de provincie, al existenţei cotidiene într-o lume măruntă, fără viitor. Dar care ştie şi să "orchestreze" ingenios jocuri ficţionale ample şi antiutopii parodice, atent la regia de ansamblu. În proza noastră tînără, locul său e oarecum în proximitatea unor autori ai "generaţiei decreţeilor şi postdecreţeilor" precum Sorin Stoica (Dincolo de frontiere), Dan Lungu (Cheta la flegmă/Proză cu amănuntul), Florin Lăzărescu (Ce se ştie despre ursul panda) şi chiar Cezar Paul-Bădescu (Tinereţile lui Daniel Abagiu). Spre deosebire de aceştia, Cosmin Manolache practică însă o scriitură mai puţin directă/nervoasă, a cărei fineţe "fluidă" încearcă (şi reuşeşte) să surprindă jocul de irizări al nuanţelor, poezia obiectelor umile şi a detaliilor anodine. "Privirea distanţată" a antropologului e dublată, din arriere-plan, de o tandră afectivitate. Minimalismul afişat camuflează reflexivitatea observatorului, aşa cum argotismele, kitsch-ul consumist şi sordidul cotidian sînt ecranele de protecţie ale unui tip inaderent care priveşte viaţa "semenilor" săi în acelaşi timp dinăuntru şi din afară, ca un "străin".

Există de fapt două registre distincte în această cărticică foarte specială. Unul este cel al prozei (auto)biografice - "istoria personală" a unui solitar retractil şi lucid, în răspăr cu o lume în a cărei agresivitate nu se regăseşte, dar pe care o contemplă cu detaşare amuzată şi cu un strop de resemnare autoironică. Relatarea experienţei sordide a recrutării pentru serviciul militar (confirm autenticitatea detaliilor, am trecut prin "probe" asemănătoare) deschide brutal volumul. Este prima experienţă a înstrăinării de lume. Urmează - pe aceeaşi linie - un text relatînd internarea pentru o prematură afecţiune de prostată (Bilanţ contabil). O schiţă intitulată (auto)ironic Jurnal erotic înregistrează... banalul cotidian (deloc erotic) al vieţii de mănăstire unde naratorul, ca şi autorul însuşi, şi-a găsit un vremelnic adăpost cu ani în urmă. "Poate că-ntr-o zi voi reuşi să încep şi un jurnal erotic", notează el în final. Tehnica antifrazei, a semnalelor derutante şi a aşteptării frustrate sînt "armele" predilecte ale lui Cosmin Manolache. Probabil cea mai bună proză din seria realist-biografică e Răcoarea dimineţii, în care un grup de tineri îşi închipuie că transgresează realitatea meschină întemeind o confrerie cu nume inspirate cînd din Heidegger (Fiinţă şi timp), cînd din Eliade (Sacru şi profan). Nota bene, în romanul Dincolo de frontiere al lui Sorin Stoica, o gaşcă de rockeri dintr-un (alt) orăşel prahovean "de tranziţie" întemeia o formaţie numită Sacru... O ironie înţelegătoare învăluie amestecul de sublim şi ridicol juvenil într-o poezie ce transfigurează pe nesimţite prozaismul orăşelului de provincie postcomunistă. În prozele acestea, "oamenii de prisos" îşi acceptă, pînă la un punct, firesc existenţa, încearcă să o amenajeze cum pot, dar încearcă - pe diferite căi - să i se sustragă.

"Eroul" textelor de faţă e, desigur, un antierou - nimic nou, trăim în plină mitologie a antieroului... Însă personajul lui Cosmin Manolache îmbogăţeşte avenit tipologia. Nu e un tip cool - dimpotrivă. E un introvertit contemplativ, flegmatic cu pusee melancolice, un tip stîngaci căruia îi dau clasă şi copiii, un rocker care nu încearcă să pozeze în "dur", ci realizează deşertăciunea micilor ambiţii tinereşti. Un rătăcitor, nu însă şi un revoltat. Un fals picaro, un hipersensibil care, traversînd diferite medii uncool, se caută pe sine simţindu-se pretutindeni străin. Ca opţiune fotbalistică - stelist (un fost satelit al Stelei Bucureşti fiind şi echipa din Mizil). Erosul "asumat" e foarte discret, aproape absent în aceste pagini - personal, văd în această atitudine antimacho, nonexhibiţionistă (fără a fi pudibondă - dimpotrivă) un merit, o distanţă salutară luată faţă de sexualismul mediocru, snob şi vulgar cu care unii juni scriitori încearcă disperat să "se afirme". Cosmin Manolache face - astfel - "diferenţa".

Deşi... dacă autorul nostru s-ar fi oprit la acest nivel "minimalist", realist-cotidian, biografic, moderat-experimentalist (şi "experienţialist"), ar fi fost poate cam puţin. Ultimele trei naraţiuni ale volumului, adevărate nuvele, ne arată însă un Cosmin Manolache pus pe fapte mari. Şi, totodată, un adept al devizei americane "save the best for last" (păstrează ce-i mai bun pentru la urmă). Este cel de-al doilea registru al cărţii, cel fabulatoriu, (meta)ficţional şi (anti)utopic, ilustrat prin trei piese de rezistenţă antologice. Ironia "realistă" la care e supus, în prima parte, anonimatul provincial îşi află reversul în megaviziunile compensatorii, "sublim-ridicole" din partea a doua. Ampla, savuroasa proză Gua - un joc în patru "pe dezbrăcatelea", porneşte de la un fapt strict autobiografic. Experimentul uman devine însă treptat un "joc secund", o ficţiune experimentală şi ludică, dar cu tîlc în care sînt ironizate complice meditaţiile Zen, eliadismul simbolic din Noaptea de Sînziene (undeva apare un personaj numit Ştefan Viziru...), stereotipurile "yoghinilor" şi ale sectelor new age... Nu e doar un joc "de societate", ci un ritual de confrerie mistico-parodică. O posibilă replică la reality show-urile de tip Big Brother... "Confreria mistico-parodică" e un mod de socializare care apare frecvent în proza lui Cosmin Manolache. Salutul imaginează, cu umor sec şi vervă cinică, un megaexperiment, o utopie negativă de tip S.F., în care o echipă de est-europeni (coordonaţi de sovietici, supuşi ai unui dictator bîntuit de fantasma unui şobolan uriaş) lucrează la proiectul celei mai mari statui din lume, o zeiţă a muncii care să depăşească prin dimensiuni înălţimea Marelui Zid Chinezesc şi în alcătuirea căreia românilor le revine - deloc întîmplător - misiunea realizării mîinilor... Implicaţiile "politice" şi metafizice (luciferice), viziunile paranoice, monumentale, sînt denunţate ca fantasme bovarice ale unei "confrerii" de tineri mizileni. Printre ei - un alter ego al autorului însuşi. Prin intermediul cărţii lui Joseph Mitchell citite de el într-un moment de plictiseală, antiutopia totalitară se "buclează", devenind metaficţiune autobiografică. O metaficţiune despre Mizilul natal, deopotrivă mitologizat şi demitizat. O expresie - încă una - a căutării de sine ca "rătăcire" prin lumea reală şi prin lumea imaginară deopotrivă, în speranţa (utopică?) a "întoarcerii acasă": "Nu, nu mai pot scrie aşa, ca despre un străin. Ştiu că nu voi putea scrie niciodată povestea oraşului în care m-am născut. Judecătorii lumii nu ar fi decît un capitol, nu, nu pot s-o fac. Mai bine mi-aş povesti viaţa, istoria mea, asta m-ar mulţumi, într-adevăr. Mai bine asta. Mă simt atît de străin aici şi nu-nţeleg de ce nu am puterea să mă-ntorc acasă definitiv. Oricum, acasă nu mai am ce căuta prea curînd. Parcă sînt blestemat să umblu aiurea ". O undă de gnosticism traversează aceste pagini ale "căderii într-o lume străină". Ultima proză - excepţionala Santinelele muzicale, o Fuchsiadă urmuziană în decor mizilean - încheie în forţă volumul. Subiecţi - un primar obsedat de guvernarea "armonică", "muzicală" a Mizilului şi un orb ("vizionarul" Iulică, profet al Adevărului Vieţii şi al unei Republici a Armoniei Muzicale). Parodia mistică loveşte din nou, de astă dată sub forma unei antiutopii "antiplatonice". Primarul - replică actuală a lui Leonida Condeescu din schiţa lui Caragiale - se dovedeşte a fi un politician escroc, un compozitor ratat şi bovaric. Victimă a unei "dizarmonii" induse, el îşi va găsi sfîrşitul într-un accident "banal", la fel ca şi orbul eretic, pretins trimis al Domnului. Destinul Mizilului apare astfel ca o "conjuncţie" între destinul unui compozitor ratat şi cel al unui orb... Privit din această perspectivă (anti)cosmică, volumul lui Cosmin Manolache îşi dezvăluie complexitatea supraetajată, arhitectura ambiţioasă de sub vălul modestiei. O fericită conjuncţie între iluzie/contemplaţie/meditaţie şi ironia lucidă, "hiperrealistă"... Sau, altfel spus, o deconstrucţie a mentalităţii provinciale, dar şi o paradoxală răscumpărare prin ficţiune a acesteia.

Ce faţă cumplită am face - cum spuneam - diferenţa, îmbogăţind cu un ingredient de preţ proza "noului val". Nu mă feresc s-o spun - avem în Cosmin Manolache un prozator de "primă linie". Textele sale sînt, de fapt, piese ale aceleiaşi aventuri - aventura căutării de sine, singura care contează cu adevărat. Iar Mizilul se poate mîndri de pe acum cu un fiu de nădejde, care îl va ridica pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie... ficţională.