De ce (să) citim

Citiţi un fragment din această carte.


Setea noastră de romane nu e nicicând mai puternică decât atunci când încetăm să trăim pe de-a-ntregul. După o deziluzie, o ruptură sau un divorţ, ne aruncăm asupra cărţilor ca şi cum doar ele ne-ar mai putea înţelege suferinţa.

Stăm, atunci, "de vorbă" cu personajele romanului, le "citim" pe-ndelete, ne gândim mult la unele care ne-au plăcut sau proiectăm în acestea toate virtuţile, toate tentaţiile şi toate dorinţele pe care le-am pierdut în persoana dispărută din viaţa noastră. De-ndată ce pasiunea romantică a zburat pe geam, deschidem larg uşa ca s-o primim în ipostază de carte. Ni se pare că destinul nostru (căci există un destin!) trebuie recuperat cumva, cât mai grabnic, şi nu oricum, ci în forma aceea care se presupune a fi "nemuritoare"... Dezamăgiţi de "clipa cea repede", regăsim în carte acea coincidenţă cu destinul de veşnici îndrăgostiţi, pe care nici o raţiune nu ne-o poate demitiza.

Într-o după amiază de sfârşit de august, fără să mă gîndesc nici o clipă că destinul avea să-mi joace o festă (din "romantic" devenind "realist-cinic"), eram proptit bine între rafturile unei librării nu departe de Soho-ul londonez. Tocmai măturasem cu privirea, uşor absent, rândul de belestristică engleză, literele A-B, cînd ochii mi s-au oprit asupra unui cotor pe care scria "Kiss & Tell". Autorul purta excentricul, extravagantul - chiar şi pentru un englez! - nume de "Alain de Botton". Ia te uită!, mi-am zis, au încurcat autorii - cartea asta trebuia să fie la "literatura franceză" (belgiană, elveţiană - în orice caz, francofonă)... Convins că este vorba de o traducere, am scos cartea din raft şi am frunzărit-o grăbit, având surpriza să constat că avea şi poze. Mai mult - nu era deloc o traducere! Autorul se numea, într-adevăr, "Alain de Botton", numai că - după toate semnele - era englez, în orice caz studiase la Cambridge şi locuia la Londra. (Poate că se uita la mine răsfoindu-i cartea chiar din casa de vizavi!) Exista chiar şi fotografia lui, pe coperta a patra: o figură tînără, aproape de adolescent, cu frunte înaltă, ochi clari şi buze cărnoase. Cronicara de la Tatler îl descria ca "the boy wonder of contemporary English literature" - "copilul minune" al prozei britanice -, iar confratele ei de la Independent definea cartea în trei-patru vorbe drept "foarte amuzantă... spirituală, profundă şi originală".

În ea - care avea 246 de pagini, minus Indexul - am mai descoperit că, pe lângă poze, existau şi: desene, tabele, chestionare, arbore genealogic, facsimile de semnătură, reproduceri de hărţi, anunţuri de Mica publicitate...

Am cumpărat-o imediat (5,99 lire); Kiss & Tell - care povesteşte, în acel mod "very funny... witty, insightful and original", viaţa fostei prietene a lui de Botton - este nu doar o biografie a unei persoane în viaţă, deloc celebre şi de sex femeiesc, ci şi un fel de istoric (polemic) al ideii de "biografie". O carte absolut seducătoare.

- Ai să-mi recomanzi vreun roman pentru colecţia mea "Cartea de pe noptieră"?, m-a întrebat prietena mea Ioana P. atunci când m-am întors din călătorie.

- Da, AM - am răspuns eu, victorios (se întâmplase o minune, citisem - în fine! - o carte, după luni de zile de citit numai ziare, reviste şi subtitluri la televizor...) De fapt, am mai mult decât doar o carte - am un autor!

Şi i-am povestit despre "descoperirea" mea, Alain de Botton (n. 1969), "boy wonder"-ul literaturii britanice care, pe lîngă Kiss & Tell, mai scrisese încă trei: Essays in Love (1993), The Romantic Movement (1994) şi How Proust Can Change Your Life (1997).

"Există două metode prin care cineva poate explica evenimente care ţin de domeniul şansei", spune de Botton în capitolul al doilea, "Idealizarea", subcapitolul 16, al cărţii traduse la noi, Eseuri de îndrăgostit (editura Humanitas, 2003, colecţia "Cartea de pe noptieră", 237 de pagini, fără Index, dar cu un Cuprins). Una este filozofică (autorul nostru are studii filozofice "la bază"): "raţiunile din spatele evenimentelor trebuie restrânse în aşa fel încât să nu depăşească stricta necesitate cauzală". Ce "înseamnă" asta? Exact ceea ce credeţi că înseamnă. Eu "traduc" aşa: dacă nu m-aş fi aflat în acea librărie, dacă de Botton nu ar fi avut acest nume, dacă Ioana nu mi-ar fi pus acea întrebare iar eu n-aş fi bifat, deja, acea serie de "dacă", Eseuri de îndrăgostit - prima lui carte, scrisă la 24 de ani - n-ar fi apărut acum, la zece ani după lansarea ei pe piaţa britanică. Asta înseamnă că am "restrâns", nu-i aşa, "raţiunile din spatele evenimentelor" în aşa fel încât "să nu depăşească stricta necesitate cauzală"... Dar mai există o metodă: este aceea mistică. Care spune că nu există "coincidenţe", ci numai "semne": prezenţa mea în acea librărie, descoperirea acelei cărţi, acea întrebare a Ioanei sunt semne că Eseuri de îndrăgostit - romanul de debut al lui de Botton - trebuia tradus în româneşte!
Era o fatalitate.

Ca şi întâlnirea naratorului (fără nume, posibil alter ego al autorului) cu Chloe, în secţiunea "Economy" a zborului British Airways pe ruta Paris-Londra, locurile 15A şi 15B: probabilitatea ca ei să fie aşezaţi unul lângă altul era de 1 la 162.245... Ce-ar fi această fatalitate? Răspunde tot "Naratorul", alias A. de B.: "Dacă iubirea se întîmplă atât de rapid este probabil pentru că dorinţa de a iubi exista dinainte de persoana iubită - nevoia şi-a inventat soluţia." Căci "Naratorul" este doldora de răspunsuri, de ipoteze şi conjecturi: este un cerebral. Normal, este un bărbat. Femeile (în cazul e faţă, Chloe) sunt Întrebările la care răspunde bărbatul. Numai că ele, Întrebările, pot avea mai multe răspunsuri - iar un bărbat îndrăgostit nu poate, nu ştie să aducă decât unul.

"Telefonul devine un instrument de tortură în mâinile diavoleşti ale iubitei care nu sună", se plânge Naratorul. Numai că mai există şi altele: pantofii, de pildă. Sau revista Cosmopolitan... Există un dialog absolut mortal între Narator şi Chloe - de pe la mijlocul concubinajului lor - cînd el ascultă Bach, ea citeşte Cosmo, iar ea "nu se poate concentra" asupra revistei din cauza muzicii! Apoi, mai spre sfârşitul relaţiei lor (orice relaţie are un început, un cuprins şi-un sfârşit, chit că uneori nu ne dăm seama şi credem că este tot un cuprins), Naratorul este îngrozit de perechea de pantofi pe care-o alege Chloe pentru a-l însoţi la un dineu (Alexandru Călinescu, el însuşi un fan al lui de Botton, a făcut în Dilema o (psih)analiză expertă a găurilor pe care tocurile pantofilor lui Chloe le fac în inima Naratorului...). Un fel de a spune că, atunci când dragostea se apropie de sfârşit, lucrurile pe care până atunci le priveai cu o dulce indulgenţă devin de nesuportat.

Literatura nu este făcută pentru a oferi răspunsuri, ci pentru a pune întrebări. Căci ea, literatura, este "feminină", aşa se explică de ce te poţi îndrăgosti de ea. Eseuri de îndrăgostit - ca şi celelalte cărţi ale lui de Botton - este o poveste de dragoste, dar şi un comentariu (amuzant, profund şi original) a ceea ce înseamnă o poveste de dragoste. Citind-o îţi dai seama că, dacă "putem oricând întoarce privirea de la complexitatea unei probleme sugerând soluţii care o reduc la cel mai mic numitor comun", trebuie - totuşi - "învăţată o lecţie mai complexă", iar această lecţie este ironia: odată romanul isprăvit, treci la altul.

Căci Literatura este feminină, dar Cititorul este masculin. Chiar şi atunci când este o cititoare de Cosmo...