Ce faţă cumplită am

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Cosmin Manolache.
Votaţi literatura tînără şi pe Cosmin Manolache pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



Optsprezece ani, deloc mai mult. Sînt chiar îndeajuns. Configuraţia cuprinde mai ales extremităţile noastre. Asistentele zbîrnîie în halate, de colo-colo. O ştiam de la văru-miu. Lui i se-ntîmplase ceva mai devreme, cu doar doi ani. Dar nu mai ştiu dacă a fost singur. Tatăl meu însă a vrut să mă susţină. Şi a venit. În sală eram vreo două sute. O sală de spectacole. Chiar mă gîndeam că, dacă ar fi trebuit ca operaţiunea să aibă loc pe scenă, aş fi leşinat de emoţie. O targă, o asistentă mi-ar fi fost repartizate. Şi mi-am adus aminte că trăisem ceva asemănător. La mare. Era o staţiune de recuperare pentru amigdalită. Plină de copii. Vară. Vreo trei ani m-au păcălit ai mei. Cu biciclete, cu avioane şi, mai ales, plimbîndu-mă într-un magazin universal de pe Litoral. Era vraja care-mi închidea gura şi doar aşa puteam rămîne la recuperare. Nu ştiu cam cît am stat. O săptămînă, două, o lună... Ne dezbrăcau, apoi, ca nişte frigărui, eram înşiraţi la soare. Plaja era un grătar enorm. Ne cam prăjeam de sus în jos. Şi mă obişnuisem. Nu ştiu dacă în ziua cînd venise tatăl meu presimţisem ceva. Fundurile noastre, zeci, captau lumină şi căldură şi aşteptam să treacă timpul. Hidrobicicletele căzuseră-n dizgraţie. Erau cu totul neinteresante. Nici nu mai ştiu dac-am avut prieteni. Cînd l-am văzut pe faleză, am început să sar peste frigăruile aproape încinse. Parcă le întorceam. Şi chiar se întorceau cu puţele-n sus, pîn-am ajuns în dreptul lui. Cînd m-am oprit, am început să strig. Am făcut-o ca de obicei. Strigam doar tata, cît puteam. Poate că şi ceilalţi copii, şi supraveghetoarele au tresărit...

Cînd m-au strigat, mi-a zis hai, du-te. De ce venise cu mine, nu prea ştiu. A vrut să se comporte ca un tată. Aveam optsprezece ani. Hai, du-te! O dată cu mine s-au mai ridicat vreo zece. Habar nu am. Ne uitam unii la alţii. Ne recunoşteam. Ne ştiam cu toţii. Cu toţii răsfoisem revistele cu trupuri goale. Acum însă venise rîndul penitenţei. Mai ales pentru mine. Că doar fusesem un privilegiat. În casă aveam manualele de obstetrică şi ginecologie ale mamei, pe care le tocisem. Patologii, greutăţi, fervoare. Doar cu cele ale tatălui meu se mai întîmplase ceva asemănător. Un raft întreg era un altar al fotbalului. Am intrat pe rînd în anticameră, ne-am dezbrăcat şi-am luat poziţii de recunoaştere. Se făceau şi glume, mai ales cînd erecţiile începeau să ne semnalizeze vecinătăţile. Vărul meu îmi spusese că atunci cînd i se-ntîmplase, o asistentă pîndea cu un arătător şi corija fiecare expansiune a extremităţilor. Roşii, bulbucate, înnebunite de timpul sacrificat lor. Unii dintre noi se rugau să nu devenim imperialişti dintr-o dată, la un an după renunţarea la comunism. Iar dintre ăştia, o parte s-au rugat cu spor. Un sfînt printre-aceşti sfinţi eram şi eu. Erecţia mea nu s-a produs. Era o probă de autocontrol. În cabinet am intrat cîte trei. Tot prelungeam schimbul de locuri pentru controale diferite. Asistentele ne ignorau. Cîţiva ani de zile auzisem felurite poveşti. Mitologii. Femeile noastre însă erau altfel. Poate doar instalaţii de privit tineri fără experienţă. Am tremurat de frig şi de ruşine chiar dacă mîinile nu-mi acopereau sexul. Pieptul îmi era umflat şi zîmbeam. Iar ruşinea mea era cît sala de spectacole abia părăsită. Nu iubisem pe nimeni pînă atunci, afară doar de fetiţele deformate din cărţile mamei. Femeile astea, normale, erau perfecte. Aveau halate ca mama. Poate că respiram siguranţă din şapte plămîni, poate pentru că erau ele, mamele mele. Apoi am revenit la hainele noastre spînzurate în cuierele care încadrau sala. Îmi aduceam aminte de băţul pomenit de vărul meu. Ce prost... Poate că m-a minţit. Femeile astea nici nu dăduseră atenţie bărbăţiei noastre. Am revenit în sala mare, în timp ce alt grup de proscrişi înainta spre cabinet. Mi-a zis că vom mai aştepta un pic. Apoi, un ofiţer a început să ne împartă după opţiuni. Şi am răspuns la fel de copleşit. La infanterie şi grăniceri. Totul era în regulă. Şi mai aveam o lună pînă cînd trebuia să-mi fac bagajul pentru examenul la şcoala militară. Nu ştiu de ce venise tata. Armata pe care o făcuse el era nimic. Şofer al comandantului în oraşul natal. Iar de multe ori comandantul îl trezea, îl aştepta. Pe drum, tata nu m-a-ntrebat prea multe. Cum n-o făcuse nici cînd, odată, cu trei ani în urmă, intrase în camera de la etaj unde stăteam cu totul gol. Am mers spre gară şi am văzut că mai era de aşteptat. Timpul s-a scurs, atît cît mai era, în gară, la restaurant. Cum se-ntîmpla cînd însoţeam echipa de fotbal la meciurile din deplasare. Fusesem antrenat pentru plecări, veniri şi aşteptări. Era prima ciorbă de burtă. Şi mă uitam la el. Apoi a venit trenul. Şi casa.



Ziua aceea a fost o altă zi. Şi curajul era altul. Ai mei parcă vorbeau o altă limbă, iar casa era tot timpul schimbătoare. Părea cînd mai mare, cînd mai mică. În clipa cînd trenul a-nceput să huruie, mi-am dat seama că rămăsesem acelaşi, deşi n-aveam nici un motiv. Tata habar n-avea că-mi "pusese" în bagaje două pachete de ţigări; mama - cu prăjiturile ei, un fel din cele trei-patru cu care şi-a desăvîrşit gama dulciurilor de casă; ceilalţi... De soră-mea şi frate-miu parcă nici nu-mi mai pot aminti. Poate pentru că era foarte cald. Am continuat să tac, precum un cărăbuş, şi am ajuns în oraşul mătuşii mele complet irigat de soarele greu. Fiecare călător era expandat. Am coborît, şi vărul meu m-a-ntîmpinat. Iubita lui zîmbea, iar eu mă întrebam ce face iubita mea, care încă nu era. În fine, le-am spus şi lor ce face şi m-am mirat cum o aduc la viaţă aşa, stînd pe banca dintre şinele acelea strălucitoare. Am vrut să-i dau un nume, însă un alt tren tocmai se apropia. Le-am dat şi lor cîteva prăjituri, apoi le-am făcut cu mîna de pe scară. Parcă eram nişte tîmpiţi. Cu siguranţă, mă îndreptam spre un oraş, acela cu mulţi nemţi. Dar nu înţelegeam ce se întîmplă cu ceilalţi. Ei mă-ntrebau la fel. Îţi place? Iar eu aveam întotdeauna răspunsul pregătit. Fireşte. Am fost la fel de hotărît. Mereu. Sirena încă se bîlbîia cînd ultimele case ale oraşului se transformau încet în urme ale trenului. Ca într-o crimă pe care făptuitorul a comis-o în alt timp, aici. Cum să-i mai dai de urmă? Trenul mi se părea, într-adevăr, un alt timp - şi-am început să fac diverse şmecherii, ca de om mare. Blonda din faţa mea mărturisise că va coborî chiar în aceeaşi gară. Nu ar fi rău dacă în cele două săptămîni aş locui la ea, însă problema era copilul. Copilul, chiar frumuşel, părea a fi şi descuiat la minte, iar asta însemna că există o problemă. Că soţul nu este acasă, trebuia să aflu, apoi, că una, că alta. Toată pasiunea mea pentru fotbal, la trecerea printr-o haltă amărîtă, se redistribuise într-o formă ambiguă de dragoste. Blonda se întorcea, pentru a cîta oară, cu puştiul ei de la toaletă. Mai ales el îmi dădea din ce în ce semnele unei prietenii sincere. Îmi plac copiii. Poate şi mamele. Cu siguranţă. Nu însă şi gările în care pierzi pasiuni sau trebuie să cobori. Simt că mă despart de-un timp cu care nu mă voi mai întîlni. Aici, strategiile s-au transformat instantaneu într-un incendiu şi n-am făcut decît ce credeam de cuviinţă. M-am rătăcit de mama aceea, de teamă, de copil şi mi-am văzut şovăielnic de centrul oraşului. Străduţele înguste m-au tot împins o vreme ca pe-o particulă de sînge străină pe lîngă magazine şi hoteluri diferite de ce văzusem pînă atunci. Iar oameni-mi păreau a stîlci limba cu fiecare atingere de cerul gurii. Eram speriat şi transpirat cînd am ajuns la unitatea militară. Era tîrziu şi prima mişcare învăţată a fost stînga-mprejur. Să caut, pentru-o noapte, un hotel, şi iar în centru. Pentru oraşul ăsta nemţesc figura mea blonzie era o potrivire de minune. Hotelul închinat unui împărat al romanilor mă făcea să mă simt de-a dreptul latin, dar nici acolo nu aveau locuri. Aşa am ajuns la Bulevard, apoi Continentalul m-a expulzat brutal cu vocea gîjîită a recepţionerului. S-au terminat, ne pare rău. Am trecut strada cu jumătate din părerile de rău ale tipului şi m-am postat lîngă un vînzător de lozuri în plic. La început am vrut să-ntreb, însă eram emoţionat şi-am tras un loz. Norocul a fost trecătorul care s-a oprit ca şi mine să-ntrebe de un alt hotel. Nu mi se-ntîmplă să mă bucur la lozuri, dar auzind discuţia m-am introdus cu o politeţe îngrozitoare. Ca nişte elefanţi, eu şi domnul cu mai mult curaj, dar şi purtătorul meu spre noroc, ne-am îndreptat spre pînza de păianjen a Hotelului Sport. Am ajuns tocmai cînd s-a pornit şi ploaia. O zi îngrozitor de caldă îşi spăla picioarele o dată cu noi, însă răcoarea întîrzia să ne cuprindă. Locurile erau ocupate în întregime şi aici şi mi se părea tot mai cald. Domnul venise cu băiatul la o altă şcoală militară din cele patru, cîte colorau oraşul în verde. Venea din est şi era destul de vorbăreţ. Un om de treabă care, şi el, nu se temea s-abrutizeze limba, cum o făceau locuitorii oraşului. Cînd martorul lui Iehova a apărut cu cea mai largă umbrelă pe care o văzusem, am zis că ploaia ar trebui să înceteze. Dar nu a încetat. Domnul din est şi martorul fuseseră pentru o zi vecini de compartiment în acelaşi tren cu care venisem şi eu. Urma să se-nţeleagă unul cu celălalt pentru nişte piese de maşină şi au schimbat adresele. "Să mergem", a zis. Am ocolit stadionul care mă incitase şi-n scurtă vreme am ajuns într-un apartament ce părea decorul perfect pentru o cină pregătită cu-o evlavie stranie. Poate că în general evlavia are ceva straniu, nu ştiu, apoi martorul ne-a prezentat fratelui său de sînge, unul dintre cei o sută şi ceva de indivizi deja mîntuiţi. Amîndoi parcă tocmai fuseseră scoşi de pe masa de operaţie ca să ne servească cina. Poate că rugăciunile uscaseră viaţa din ei, mi-am zis. Vorbeau corect, şi-am jubilat cîteva secunde, deşi-mi păreau nişte broaşte ţestoase. După şiragul mişcărilor încete cu care ne adevereau că sînt gazde, ne-am rezumat vieţile, apoi am repartizat locurile pentru culcare. Fraţii au dormit ca fraţii, iar eu m-am pregătit să mă întind lîngă domnul din est. Martori-mi zgîndăriseră ceva în suflet, dar nu aveam nici chef şi nici putere să mă rog. Am scos o foaie de hîrtie şi am dat drumul primei scrisori spre cei rămaşi acasă. Am început cu Dragă mamă şi dragă tată, însă ceva mi s-a părut că nu-i în regulă şi am tăiat. Alături am adăugat, Dragii mei, iar domnul din est m-a întrebat dacă mai stau. Eu am răspuns că nu. Am amînat scrisoarea pentru a doua zi, apoi ne-am forţat portofelele să intre în buzunarele de la pijama. Pînă la urmă, am convenit să fim prevăzători cu martorii aceştia şi am deschis uşa de la balcon pentru-a putea sări mai repede în caz de necesitate. Mai rămăseseră cele două cuvinte care-ţi amintesc de cei de-acasă şi ni le-am spus. Noapte bună!