Eseuri de îndrăgostit

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


1. "E atât de uşor să vezi în adâncul oamenilor şi nu-ţi ajută la nimic", remarca Elias Canetti, făcând aluzie la cât de simplu şi în acelaşi timp cât de inutil e să le găsim celorlalţi defecte. În consecinţă, nu cumva ne îndrăgostim un pic şi din dorinţa trecătoare de a nu mai vedea în adâncul oamenilor, fie şi cu preţul unei parţiale orbiri? Dacă cinismul şi dragostea se află la capetele opuse ale unui spectru, nu ne îndrăgostim uneori ca să scăpăm de cinismul debilitant la care suntem predispuşi? Nu există oare în fiecare coup de foudre o exagerare voluntară a calităţilor persoanei iubite, exagerare care ne distrage atenţia de la deziluzie, focalizându-ne energiile asupra unei anumite figuri, în care suntem în stare să credem pentru scurt timp şi în mod miraculos?

2. Am pierdut-o pe Chloe în mulţimea de la controlul paşapoartelor, dar am regăsit-o în sala unde se luau bagajele. Se chinuia să împingă un cărucior blestemat cu o înclinare încăpăţânată de a vira la dreapta, deşi banda transportoare pentru zborul de la Paris era la stânga. Cum căruciorul meu nu avea o voinţă proprie, m-am apropiat şi i l-am oferit, dar a refuzat, spunând că trebuie să rămâi fidel căruciorului ales, oricât ar fi acesta de îndărătnic, şi că exerciţiul fizic intens nu e un lucru rău după un zbor cu avionul. Indirect (via sosirilor din Karachi), am ajuns la banda dedicată zborului de la Paris, deja aglomerată de mulţimea feţelor devenite involuntar familiare de la îmbarcarea la Charles de Gaulle. Primele bagaje începuseră să cadă pe solzii de cauciuc, şi oamenii se uitau la banda rulantă, nerăbdători să-şi vadă posesiunile.

3. - Ai fost vreodată arestat la vamă? m-a întrebat Chloe.
- Nu încă. Tu?
- Nu tocmai, am făcut o dată o mărturisire. Nazistul de serviciu m-a întrebat dacă am ceva de declarat, şi am spus că da, deşi nu aveam nimic ilegal.
- Şi de ce ai spus că ai?
- Nu ştiu, m-am simţit cumva vinovată. Am tendinţa asta cumplită de a mărturisi lucruri pe care nu le-am făcut. Întotdeauna am avut fantezii despre cum să mă predau la poliţie pentru o crimă pe care nu am comis-o.

4. - Apropo, nu mă judeca după valiză, mi-a spus Chloe în timp ce continuam să privim şi să aşteptăm, pe când alţi norocoşi îşi recuperau bagajele, am cumpărat-o în ultima clipă dintr-un magazin oribil din rue de Rennes. E îngrozitoare.
- Stai s-o vezi pe a mea. Numai că eu n-am nici o scuză. O am de mai bine de cinci ani.
- Pot să-ţi cer o favoare? Poţi să ai grijă de căruciorul meu cât caut toaleta? Numai o clipă. A, şi dacă vezi o valiză roz cu mâner verde fluorescent, să ştii că e a mea.

5. Puţin mai târziu, am urmărit-o pe Chloe venind înapoi spre mine pe hol, având pe chip ceea ce aveam să aflu mai târziu că este obişnuita ei expresie îndurerată şi uşor anxioasă. Avea o figură care părea permanent în pragul lacrimilor, iar ochii îi trădau teama de a auzi o veste foarte proastă. Ceva din expresia ei te făcea să vrei s-o alini, s-o linişteşti (sau pur şi simplu s-o ţii de mână).
- A apărut? a întrebat.
- Nu, şi nici a mea, dar mai sunt o mulţime de oameni care aşteaptă. Cel puţin încă cinci minute, n-avem nici o scuză pentru paranoia.
- Ce deziluzie, a zâmbit Chloe, privind în jos.

6. Dragostea am simţit-o foarte repede, la scurt timp după ce s-a apucat de ceea ce promitea să fie o foarte lungă şi plicticoasă poveste (indirect provocată de sosirea bagajelor zborului de Atena pe o bandă rulantă de lîngă noi) despre o vacanţă în insula Rhodos petrecută într-o vară cu fratele ei. În vreme ce Chloe vorbea i-am privit mâinile jucîndu-se cu cordonul jachetei bej de lână (avea doi pistrui la încheietura degetului arătător) şi mi-am dat seama (de parcă ar fi fost cel mai evident lucru) că o iubesc. N-am putut evita concluzia că, deşi era cel puţin stângaci felul în care-şi lăsa frazele în suspensie, deşi era cam neliniştită şi nu dovedea cel mai bun gust în alegerea cerceilor, era adorabilă. A fost un moment de completă idealizare, provocat în egală măsură de o imaturitate emoţională de neiertat şi de eleganţa jachetei ei, oboseala zborului, ceea ce mâncasem la micul dejun şi de interiorul deprimant al zonei de bagaje a terminalului 4, cu care frumuseţea ei contrasta atât de vizibil.

7. "Insula era plină de turişti, dar am închiriat motociclete şi...". Povestea despre vacanţa lui Chloe era monotonă, dar monotonia nu mai era un criteriu de judecată. Încetasem s-o mai evaluez după criteriile logicii laice a conversaţiilor obişnuite. Nu mă mai interesa să găsesc în sintaxa ei nici analiză intelectuală, nici adevăr poetic, ceea ce conta nu era atât ce spunea, ci faptul că spunea ea - şi faptul că hotărâsem să găsesc perfecţiunea în orice ar fi dorit să articuleze. Eram gata s-o urmez în orice anecdotă ("La magazinul ăla unde se vindeau măsline proaspete..."), eram gata să ador fiecare glumă cu poanta ratată pe care o povestea, fiecare cugetare care-şi pierduse sensul. Eram gata să renunţ la egoism în favoarea empatiei totale, s-o urmez pe Chloe în adâncul oricăruia din posibilele sale euri, să cataloghez fiecare din amintirile ei, să devin istoricul copilăriei ei, să-i aflu toate iubirile, temerile şi urile - orice ar fi putut să se petreacă în mintea sau în trupul ei devenise brusc fascinant.

8. Apoi au sosit bagajele, al ei fiind doar la câteva valize distanţă de a mea, le-am încărcat în cărucioare şi am ieşit pe culoarul verde.

9. Ceea ce este atât de înspăimîntător este măsura în care poţi să idealizezi pe cineva, când îţi e atât de greu chiar să te suporţi pe tine însuţi - tocmai pentru că aşa o problemă există... Trebuie să-mi fi dat seama că şi Chloe e un simplu om (cu toate implicaţiile cuvîntului) dar nu mi se poate oare ierta - datorită stresului călătoriei şi al existenţei - dorinţa de a uita acest gând? Orice act de a te îndrăgosti implică (adaptând o vorbă a lui Oscar Wilde) triumful speranţei asupra autocunoaşterii. Ne îndrăgostim sperând că nu vom găsi în celălalt ceea ce ştim că se află în noi - toată laşitatea, slăbiciunea, lenea, necinstea, compromisul şi pura prostie. Îl înconjurăm pe cel ales cu un cordon de iubire şi hotărâm că tot ce se află în interior va fi cumva scutit de defectele noastre şi, ca atare, demn de iubire. Plasăm în celălalt o perfecţiune care pe noi ne eludează şi prin unirea cu cel iubit sperăm ca într-un fel să păstrăm (împotriva evidenţei autocunoaşterii) o credinţă precară în specia umană.

10. De ce faptul că am realizat toate acestea nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc? Pentru că lipsa de logică şi naivitatea dorinţei mele nu depăşeau nevoia mea de a crede. Cunoşteam vidul pe care îl putea umple iluzia romantică, cunoşteam euforia de a descoperi că cineva, oricine, este minunat. Cu mult înainte de a da ochii cu Chloe, trebuie să fi avut nevoie să găsesc în altcineva perfecţiunea pe care n-o sesizasem niciodată în mine însumi.

11. - Pot să vă verific bagajele, domnule? m-a întrebat vameşul. Aveţi ceva de declarat, alcool, ţigări, arme de foc...?
Ca şi Wilde, am vrut să spun "Numai dragostea mea", dar dragostea mea nu era un delict, cel puţin nu încă.
- Vrei să te aştept? m-a întrebat Chloe.
- Sînteţi împreună cu doamna? a vrut să afle ofiţerul.
De teamă să nu par impertinent, am spus că nu, dar am rugat-o pe Chloe să mă aştepte dincolo de vamă.

12. Dragostea ne reinventează nevoile cu neobişnuită viteză şi precizie. Nerăbdarea mea în faţa ritualului vamal indica faptul că Chloe, de a cărei existenţă nici nu ştiusem cu câteva ore înainte, dobândise deja statutul de nesaţ. Nu era foame, ale cărei manifestări sunt treptate, care are o anumită cronologie a senzaţiei, care apare ciclic la orele de masă. Simţeam că aş fi murit dacă n-o găseam de cealaltă parte a sălii - aş fi murit de dragul cuiva care intrase în viaţa mea la unsprezece şi jumătate în acea dimineaţă.

13. Dacă iubirea se întâmplă atât de rapid este probabil pentru că dorinţa de a iubi exista dinainte de persoana iubită - nevoia şi-a inventat soluţia. Apariţia persoanei iubite este numai stadiul secundar al unei nevoi anterioare (în mare măsură inconştientă) de a iubi pe cineva - foamea noastră de dragoste modelându-i trăsăturile, dorinţa noastră cristalizându-se în ele. (Dar partea cinstită din noi nu va lăsa niciodată amăgirea necontestată. Vor fi întotdeauna momente când ne vom îndoi dacă cea iubită există cu adevărat aşa cum ne-o imaginăm - sau dacă nu e cumva doar o halucinaţie pe care am inventat-o ca să împiedicăm inevitabila cădere ca urmare a lipsei iubirii.)

14. Chloe mă aşteptase, dar n-am petrecut împreună decât un moment înainte de a ne despărţi din nou. Îşi lăsase maşina în parcare, eu trebuia să iau un taxi ca să trec pe la birou după nişte hârtii - a fost unul din acele momente stânjenitoare când ambele părţi sunt nehotărîte dacă să continue sau nu povestea.
- O să te sun într-o zi, i-am spus eu degajat, poate mergem să cumpărăm nişte valize împreună.
- E o idee bună, a spus Chloe, ai numărul meu?
- Cred că l-am memorat deja, era pe eticheta valizei.
- Ai fi un detectiv bun, sper că ai şi memorie bună. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, a spus Chloe, întinzând mîna.
- Noroc cu cactuşii, am strigat după ea, privind-o cum se îndreaptă spre ascensor, cu căruciorul virând dement spre dreapta.

15. În taxi, în drum spre oraş, am simţit o ciudată senzaţie de pierdere, de tristeţe. Oare să fie într-adevăr dragoste? A vorbi de dragoste după ce petrecuserăm mai puţin de o dimineaţă împreună însemna să mă supun amăgirii romantice şi impreciziei semantice. Dar nu ne putem îndrăgosti decât fără să ştim de cine ne-am îndrăgostit. Mişcarea primordială este neapărat bazată pe ignoranţă. Deci, dacă vorbeam despre dragoste în pofida atâtor îndoieli, atât psihologice cât şi epistemologice, o făceam probabil din convingerea că vorba nu putea fi niciodată folosită cu acurateţe. Cum dragostea nu este un loc, o culoare sau o substanţă, ci toate trei la un loc şi mai mult decât atât, sau nici una dintre ele şi chiar mai puţin decât ele, nu avem voie să vorbim şi să decidem cum avem chef când e vorba de acest domeniu? Nu este oare această întrebare dincolo de tărîmul academic al lui "adevărat sau fals"? Dragoste sau simplă obsesie? Cine, dacă nu timpul (care este la rândul său un mincinos), ar putea răspunde vreodată?