Habar n-are că valoarea stiloului şi a pixului pe care le are pe masă sunt cu mult peste leafa pe trei luni a tatălui ei. Ni le arată mama ei "Uite ce a primit astăzi de la cineva", iar ea zîmbeşte şi e cu ochii lipiţi de o revistă cu postere pe care tocmai am scos-o noi din bagaje.
Zilele trecute cîteva zeci de persoane, unele necunoscute, altele celebre, au făcut dovada că în zilele noastre oamenii mai au timp să se oprească şi să se uite la problemele celorlalţi. Că oamenii continuă să gîndească cu sufletul.
Doamnelor şi domnilor, luaţi o pauză, respiraţi adînc şi pregătiţi-vă să faceţi cunoştinţă cu nişte oameni speciali: Ionica şi zecile de noi prieteni ai ei.
***
Dacă aş fi avut un jurnal real, nu unul amestecat cu filme şi deschis privirii publice, aceste rînduri s-ar fi numit IONICA. Le-aş fi păstrat cu grija să le arăt nepoţilor ca să înveţe de cît de puţin e nevoie ca să aduci bucurie altora şi să te simţi şi tu fericit.
Povestea de astăzi n-are legătură cu nici un film. E doar realitate. Aşa că n-are titlu.
***
Acum două săptămîni m-am aflat în căutarea unei asemănări între un film care era atât de bun încât trebuia să fie văzut (21 de grame) şi realitatea de lângă noi. Filmul povestea despre schimbările din viaţa unui domn care a suferit un transplant de inimă. Aşa că am început să mă documentez care sunt persoanele din România care s-au aflat în această situaţie. Întâmplarea a făcut să descopăr că primul transplant de inimă la copil a fost făcut de doctorul Radu Deac în 2000, iar pacienta era o fetiţă care avea 12 ani la vremea operaţiei şi care este fiica a doi ţărani care locuiesc într-o comună de pe lângă Brăila.
N-a fost nevoie decât de un telefon la primăria comunei şi un altul la şcoala la care micuţa învăţa ca să aflu cât de săracă este familia copilei, ce frumoasă e micuţa, cum se străduieşte ea să recupereze anul şcolar pe care l-a pierdut din cauza operaţiei şi cât de mult s-au chinuit cei din jurul ei ca să o ajute. După descoperire m-am gândit să nu consum spaţiul de pe sit doar cu un subiect jurnalistic, ci să fac ceva mai mult. Să scriu despre fetiţa căreia i s-a făcut primul transplant de inimă în România, comparând-o cu personajul din filmul care-mi plăcuse, dar să merg un pic mai departe, să-i întreb pe oameni dacă pot să o ajute.
N-am rugat pe nimeni în mod direct şi explicit să o ajute pe Ionica - aşa se numeşte primul copil care are un transplant de inimă din România. I-am rugat pe cititori să se gândească pentru o clipă cum era când aveau 16 ani (cât are Ionica acum) şi părinţii lor nu puteau să le ofere tot felul de flecuri pe care le aveau copiii cu părinţi mai înstăriţi. Am vrut să-i facem o surpriză Ionicăi şi mi-am imaginat cum oameni din toate colţurile ţării îi vor trimite daruri pe adresa pe care am dat-o în ziar.
Partea frumoasă abia acum vine: Ionica chiar a primit zeci de daruri de la oameni pe care nu-i va întîlni niciodată
La Bucureşti s-au adunat ceva bani, un televizor color, hăinuţe, parfumele, cosmetice, cărţi, casete audio, CD-uri şi multe fleacuri pe care doar adolescentele le pot aprecia. Au fost atât de multe încât nu le-am putut trimite prin postă cum intenţionam, aşa ca le-am încărcat într-o maşină şi le-am dus la Brăila.
Din ţară a primit prin poştă un alt televizor color, bani şi hăinuţe. Iar primăria Însurăţei - surprinsă de interesul pe care micuţa l-a stîrnit aşa deodată - i-a acordat o bursă de boală de 300.000 de lei pe lună.
Jurnal de călătorie. Sîmbătă 8 mai 2004.
Ora 10.00 La sediul Europa FM se încarcă darurile pentru Ionica. Gabi Peleanu de la Radio 21 şi-a pus Opelul Frontera la bătaie ca să avem cum să ducem totul într-un singur transport. Mishu Tătaru (tot de la 21) a decis că nu putem pleca noi, fete singure, la "capătul ţării" aşa că a venit să ne ajute. Oana Apostol (colega noastră de la RRM) şi-a luat camera digitală ca să păstram şi noi o amintire de la întîlnirea cu Ionica.
Ora 12.00 Mai avem un pic pînă la Însurăţei. Suntem pe un drum de ţară unde de un sfert de oră n-am întîlnit nici o maşină. Au trecut pe lîngă noi două căruţe; acesta a fost tot traficul rutier. Începe să se lase liniştea.
Oana nu mai glumeşte pe seama mea (era supărată că am întrebat-o dacă ştie cine era regizorul unui film pe ea care-l văzuse şi eu nu, cînd încercam să localizez cît de cît despre ce gen de film e vorba; "Data viitoare îmi fac listă şi cu operatorii şi cu compozitorul, cu toţi! Ca să ştiu să răspund la ce mă întrebi", zicea ea ironizindu-mă).
Gabi conduce cuminţică şi nu mai cere Ice Tea sau cioco. A uitat că a pus o frînă şi l-am stropit din belşug pe Mishu cu Ice Tea cînd încercam să-i liniştim ei setea.
Mishu stă şi el tăcut şi nu mai rîde de bîrfele noastre de "fetiţe" (Vreţi să merg pe lîngă maşină? Vă deranjez?, ne întrebase el mai devreme)
Recunoaştem cu toţii că avem un gol în stomac şi nu prea ştim cum o să fie întîlnirea cu Ionica şi familia ei. Stabilim să nu stăm mult, să nu-i deranjăm şi să-i dăm ocazia fetiţei să-şi deschidă cît mai repede darurile.
Ora 13.00 Ajungem la Însurăţei. În faţa şcolii ne întîlnim cu directoarea care, pentru că au venit oamenii de la Bucureşti, e îmbrăcată în semn de respect la costum şi cămaşă. Împreună cu soţul ei ne conduc acasă la Ionica.
Ora 13.15 Prima remarcă despre familia Ionicăi. "Ce curată e casa! Ce îngrijit arată totul", spune Gabi. Nu sunt ei bogaţi, dar sunt curaţi şi îngrijiţi. Au păsări în curte şi cresc acum puişori ca să-i gătească de regim fetiţei. Ne întîmpină mama Ionicăi care o cheamă. E înaltă, frumoasă şi foarte, foarte calmă. "Mă uitam la televizor", spune ea şi noi aflăm un pic mai încolo că tocmai ce primise cu o zi înainte un televizor color de la un alt cititor al poveştii ei. Facem cunoştinţă, îi zîmbeşte larg Oanei cînd află că se numeşte ca şi ea. Descărcăm darurile şi le ducem pe toate în camera fetiţei.
Pe pat sunt ursuleţi de plus: "Îi are de la spital, am stat 6 luni în spital şi toate asistentele îi aduceau ursuleţi şi jucării. Toată lumea a iubit-o acolo", spune mama.
Ne conversam cu mama Ionicăi care îşi aminteşte cît s-au chinuit pînă cînd au găsit motivaţia faptului că fetiţa nu se îngrăşa şi îi era din ce în ce mai rău. Cînd povestea ajunge la părinţii copilului a cărui inimă bate acum în pieptul Ionicăi, femeia are lacrimi în ochi. "Nu ştim nici acum cine sunt părinţii, am fi vrut să le mulţumim... aşa... oricum sunt prea puţin mulţumirile", spune femeia. Eu vreau să schimb subiectul discuţiei pentru ca mă gîndesc că fetiţei îi e destul de greu să audă aşa ceva şi mergem afară la soare.
Tot timpul cît am discutat cu mama Ionicăi, fetiţa ne-a urmărit zîmbind. A răspuns la întrebările noastre, dar din cînd în cînd a tras cu ochiul la o revistă care era în bagaje. Avea CD şi postere cu Blue, trupa ei favorită. De cîte ori s-a uitat la revista aceea a zîmbit şi i-am văzut pe chip nerăbdarea de a-şi deschide toate darurile.
Cînd i-am dat plicul cu bani mamei, aceasta i l-a dat ei spunîndu-i "Acum poţi să-ţi cumperi rochiţa pentru balul de sfîrşit de an." (Ionica e clasa a VIII-a şi peste cîteva săptămîni are petrecerea de sfîrşit de an). Avea acolo bani de mult mai mult decît o rochiţă, dar probabil a descoperit asta după plecarea noastră.
Ora 14.00 Schimbăm numere de telefon, ne luam la revedere şi plecăm. În maşină toţi suntem, din nou, relaxaţi şi gălăgioşi. "Ce frumoasă e!" spune Oana. "Ce mari oameni trebuie să fii fost părinţii copilului acela încît au fost de acord să îi dea inima! Sa poţi să fii lucid şi bun în asemenea momente grele cînd îţi moare copilul!, spune Gabi. Mishu ne spune despre tatăl fetitei cu care se conversase în curte în timp ce noi - ca fetele - stăteam în camera micuţei. "Lucrează la o staţie de pompare şi spunea că nu le merge foarte bine". Eu le povestesc cum mi-aş dori să fiu o musculiţă şi să pot observa care sunt darurile care o vor bucura cel mai tare.
Mai mergem o vreme şi Gabi recunoaşte: "Cînd mi-a dat Baza (e alintul meu în gaşcă) să citesc textul pe care se pregătea să-l publice, i-am zis că nu mai am încredere în oameni. Nu credeam că mai au timp să se oprească să se uite la cei din jurul lor şi să-i ajute. Îmi place! Să mai facem aşa ceva!" Eu îi spun că n-am avut nici o intenţie să ajungem aici cînd am început documentarea pentru articolul cu 21 de grame, dar că aşa a fost să fie. Nu mai adaug că şi ea, care face această remarcă şi care n-a crezut în oameni, şi-a "sacrificat" o zi liberă, s-a oprit din alergătura ei zilnică, pentru a merge pînă la Însurăţei. Ca şi Oana. Ca şi Mishu.
Ca atît de mulţi alţi oameni. Oamenii care au ajutat-o pe Ionica nu au avut nici un interes, nu sunt în campanie electorală, nu sunt foarte bogaţi, nu caută publicitate cu orice preţ. Dar în semn de respect pentru ca s-au oprit o clipă din alergătura lor zilnică şi au ajutat-o pe Ionica, le transcriu aici numele.
Gabriela Mihai, Ruxandra Zama, Rodica Costache, Nicoleta Mihai, Lilian Iordache, Cristi Răvăşilă, Andreea Vlad, Maria Constantin, Daniela Palade Teodorescu, Irina Păcurariu şi prietenii ei de la Altex, Greta Gabor, Laura Chivu, Ioana Apostol, Bogdan Mitu, Ioana Popescu, Miruna Coca Cozma, Mariana Duma şi colegii ei de la Adcos, Corina Bârlădeanu şi colegele ei de la Coty, Gabriela Marin, Gabriela Peleanu, Oana Mic, Ruxandra Rusan, Ana Ghica, Liliana Ghinescu, Cătalin Muraru şi colegii lui de la Roton, Maria Arnăutu, Daniela (Rădauţi), Sorin Piţigoi, Madalina Tache. Stoicescu Gabriel, Oana Tanase, Laura Moroianu.
Plus anonimii care i-au trimis daruri direct acasă.