Admit că veşnicia nu s-a născut la sat.
(Contrariul ar fi frumos să fie!)
Eu ştiu că bunătatea de-acolo s-a luat,
şi-această urmă-n noi
de omenie.
Eu ştiu că de acolo ni se trag
luminile şi umbrele pe faţă,
şi-oricît îmi şterg pingelele de-un prag -
frunza de-acasă tot se mai agaţă.
De-acolo vin, dau buzna, ne surprind
mieii şi iarba,
însufleţind betonul.
Vreau ca un ciung de mult să vă cuprind,
strivind pe piept, întins,
acordeonul.
Anapoda,
scîncind sentimental
şi preschimbînd mînia în ruşine,
eu ştiu că-n sat a mai rămas un cal,
cărui i-i tare-tare dor de mine.
Băiatul de dăunăzi,
bătăuş,
pe-acolo încă îşi mai aşteaptă fata,
şi-un taur se mai rupe din ţăruş
ca să nu-l vîndă un nene
cu bucata.
Eu ştiu că-n cerul gurii de-o să bat
cu limba mea străpunsă de cîrceie,
tot voi găsi pe plai vreun predicat
şi o pădure-onomatopee.
Eu ştiu că încă nu-i deloc tîrziu
să mor de sete, bleg, lîngă izvoare,
chiar dacă mă mai ţine, fistichiu,
oraşul strîns de mîini
şi de picioare.
(din Antologic, ediţie îngrijită de Em. Galaicu-Păun, Editura Cartier, 2014)
(în perioada 1 martie 2014 - 1 mai 2014, curatorul acestei rubrici este criticul Daniel Cristea-Enache)