Da, s-a dus şi Márquez pe lumea ailaltă. Ce ne mai rămâne de făcut? Apoi, ar mai fi una, alta, dar cel mai interesant de dus la bun sfârşit, cel puţin de la o vreme încoace, mi se pare această mare aventură a sincerităţii individuale. Încep să-i mistific aproape pe cei ce reuşesc să fie sinceri cu ei înşişi, să fie liberi în exprimarea lor în faţa lumii şi să nu aibă nici un moment de îndoială legat de înfruntarea feţei mai puţin luminoase a structurii personale. Pentru că oameni suntem cu toţii şi cine crede că nu a greşit încă niciodată, poate liniştit să o ia de la capăt. Viaţa, adică. Dar nu de greşeli ar fi vorba aici ci de ideea de a te înţelege legat de anumite alegeri pe care le faci la un moment dat. Poate nu sunt cele mai drepte în ochii lumii (pfff, şi câte lucruri nu facem de ochii lumii?!), dar sunt juste pentru tine în acel moment magic pe care ştii că dacă refuzi să-l trăieşti, existenţa ta va fi cu un milimetru mai aridă. Dar şi pentru această creştere senzorială şi spirituală, sinceritatea de a te accepta şi de a te lăsa să exişti, mi se pare fundamentală. Despre dragoste şi alţi demoni zicea Márquez. Şi câte demenţe nu comitem în numele acestei dependenţe sentimentale? Pe de altă parte, ce am fi fără iubire? Şi cum ar fi iubirea fără sinceritate? Bun, aici e clar că trebuia să fi urmat măcar un an cursurile secţiei de filozofie ca să nu fac o pledoarie gen Asterix si Obelisk (cu riscul de a cădea în ridicol, recomand faza cu "degustătorul de oglinzi" a lui Julius Cezar interpretat genial de Alain Delon).
Politically correct
Dar să revin la această idee abstractă din şi mai abstracta săptămână de după Înviere: sinceritatea. Câţi dintre noi putem fi sinceri, aşa, la modul extrem, până la naivitate? Ce ni se pare că avem atât de pierdut în a fi sinceri unii cu ceilalţi? Un gest exagerat al unui prieten, o vorbă dubioasă. Le trecem cu vederea. Nu se face să-i spui omului una, alta. Cel puţin nu în faţă. Auzi vorbele celui mai bun prieten, timp în care face ceva ce ţi se pare ciudat la el, teatral, nefondat. În loc să-i zici: s-a întâmplat ceva? De ce faci baletul ăsta acum şi aici? Are sens pentru tine? De ce faci grimasa asta? Dar nu. Nu-i zici nimic. Ţi-e jenă că s-ar putea supăra pe tine. Aşa că menţii aceeaşi echitabilă distanţă, prin care nimeni nu are nimic de pierdut, aşa cum nimeni nu are nimic de câştigat. Poate după ani de zile, trei pahare şi un fum, îţi faci curaj şi-i zici: mai ştii, ce te-a apucat acum o sută de ani să faci gestul ăla brusc? Ce gest brusc? Adio memorie. Nimic de explicat, nimic de învăţat. Pe de altă parte, cum ar fi să fim mereu sinceri unii cu alţii, fără bariere de politeţe, fără bariere sociale? Ne-am invada oare acel spaţiu intim care ne face să funcţionam totuşi în rolul nostru de mici funcţionari urbani? Da, clar. Aşa că poate cel mai în siguranţă rămânem în acel spaţiu, al semi-politeţii relaţionale, în care ne spunem unii altora doar cele se pot fi spuse şi nimic mai mult. Prietenii de cafenea. Cel mai bine rămânem în acest stadiu: cu noi înşine, cu familia, cu el / ea, cu ei / ele, cu toţi şi toate. Politicoşi, fără riscuri, fără angajamente, cu multe de pierdut, cu puţine de câştigat. Aştept era telepatică pentru o redefinire a sincerităţii. Până atunci, însă, să ne ferim măcar de acest demon al minciunii faţă de noi înşine. Şi voilà, un prim pas către omenire a fost făcut.
P.S. Acest text nu se adresează oamenilor politici din România din motive de fantasy exagerat.
