Pregătindu-mă să scriu rîndurile care urmează, îmi dau seama că ele au un caracter (de) manifest pe care, prin urmare, trebuie să-l respect, să-l redau, să-l "traduc" ca atare.
Paradigma ideologică şi, deci, metafora epistemologică actuală în privinţa limbajului verbal, inclusiv şi cu atît mai mult cea pedagogică, aflată în linia întîi a bătăliei infra-, implicit propagandistice, de politică a gîndirii (gîndirea fiind în chip imanent politică), de formare a unor habitusuri de gîndire pur reproductive şi, deci, de dezarmare anticipată, preventivă a unei gîndiri spontan-combative, alternative, este aceea a lecturii, a interpretării, a decriptării, a comunicării.
Dar dacă, în loc să interpretăm (pasiv), să comentăm (exterior), să decriptăm (maşinal) sau să decodăm (ca şi cum actele de limbaj ar fi nişte secrete şi nişte ascuzişuri, nişte "comori în adîncuri îngropate"), am începe să traducem? Altfel spus, dacă am înlocui, ca model, ca schemă mentală şi ca paradigmă, metafora epistemologică a "interpretării" cu metafora epistemologică a "traducerii"? Ce s-a pierde şi ce s-ar cîştiga? Şi, în primul rînd, ar exista vreo schimbare? Altfel spus, de ce-am face-o? De ce ar fi de dorit să o facem?
Eu cred că este, etic, politic şi intelectual, mai de folos, pentru toată lumea, deci de dorit ca limbile "naturale" să nu fie concepute ca unitare, ci, tocmai, ca nişte permanente traduceri în act. Altfel spus, radicalizînd, traducere există nu doar între limbi diferite, ci în sînul aceleiaşi limbi (să numim acest palier traducere intra-lingvistică). Noi nu "citim", nu "interpretăm", ci traducem. Procesul şi operaţiunea cognitivă care subîntinde lectura şi interpretarea este, de fapt, traducerea.
Ideologia implicită a acestei concepţii sau a acestei viziuni este că nu există Identic şi omogenitate, ci doar diferenţă, alteritate şi eterogenitate, niciodată însă absolute, substanţiale, ci convenţionale, metodologice, experimentale, de joc (cultural): de fapt, diferenţe (la plural) şi diferenţieri (în act). Concepţie întîrziat structuralistă aşadar, un fel de extindere, generalizare şi radicalizare a fonologiei şi, deci, a lingvisticului la "nivel" (însăşi ideea de nivel, aici, este o metaforă implicită, inculcat-spontană) ontologic.
O limbă "naturală", "maternă", "naţională" (deci şi cultura care derivă din ea şi care se bazează pe ea) nu este un mediu omogen, ci, tocmai, posibilitatea de a traduce, adică de a ne înţelege: un spaţiu de negociere şi un cîmp de traducere, de traductibilitate. O limbă este terenul unei multitudini de idiomuri, de micro-comunităţi "lingvistice", de sub-limbaje: utilizări şi contexte pragmatice.
A vrea să unifici o limbă şi, astfel, să unifici, pe baza limbii, un spaţiu, o comunitate, o societate - altfel spus, să le "naţionalizezi" - este un act (infra-)politic abuziv, reductiv şi, in nuce, totalitar. În plus, contraproductiv, ne-pragmatic. Limba este, tocmai, deschisul, nu închiderea, multiplicarea, nu reducerea.
Or, o astfel de concepţie epistemico-etico-politică dezirabilă, respectuoasă faţă de diferenţe, nu poate fi obţinută decît dacă punem în loc paradigma, modelul, schema, metafora traducerii, a comunicării-traducere şi chiar a gîndirii-traducere.
Nu adevărul substanţial, ci binele etic-procedural este criteriul discriminant care pledează, aici, în favoarea modelului traducerii. Trebuie, e preferabil să ne autoconcepem inter-acţiunile în termeni de traducere nu (neapărat) pentru că aşa ar fi mai adevărat, ci pentru că este mai bine (adică mai folositor, mai practic) pentru toată lumea. "Mai bine", adică mai democratic. "Traducerea" (şi între ghilimele, dar şi subliniat cu italice, după modelul lui Nabokov: v. prefaţa la Lolita) este procedura democratică prin excelenţă. Iar democraţia, începem să dorim să ştim din nou asta, înseamnă, înainte de toate, proceduri, asigurare a corectitudinii.
(va urma)