Limba română nu este ca o duminică

"Limba română este ca o duminică... Ei, ce vrea să spună poetul aici?" întreabă profesoara. Elevul însă întârzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun "brânză bună în burduf de câine". Totuşi răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă ameninţa să strice bunul mers al lecţiei.
"Hai, Mihăiţă!" zice profesoara, apelând inconştient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, ştiut fiind că la această vârstă toţi copiii sunt îndrăgostiţi un pic de profesoarele tinere şi frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandreţe mocnită faţă de surorile ce-i îngrijesc.

Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita ţintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoşi şi buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică şi care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă ameninţător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecţie, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.
"Ramona, răspunde tu", încercă profesoara să salveze situaţia.

Ramona, fetiţa cu codiţe din faţa lui, răspunse conştiincios: "Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică". Siguranţa de pe faţa ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiţă s-o urască pentru o clipă. Simţea cum ceafa ei îi arată limba.
"Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?"

Profesoara îşi îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simţea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat şi a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-şi lipească obrazul de această fustă şi să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar ştia că la şcoală nu se poate purta ca acasă. La şcoală se face şi se spune totul altfel.

De ce este frumoasă duminica? Se gândi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii oraşului: cu ziduri coşcovite şi porci crescuţi în coteţele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici şi asfalturi în călduri, cu Mariţa din colţ vânzând seminţe, cu plopi schilozi şi fete mestecând "ciungă" şi cu alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul "copilăriei copilului universal", cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfârşit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliţie) şi Staţia cadavre moarte (era un afiş acolo: "A nu se depozita cadavre moarte"), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pământul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Îşi închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Staţia cadavre moarte, atârnând peste blocurile pătrăţoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare şi întunecoase, între buticuri şi afişe electorale rupte, între beţivi mătăhăind descheiaţi la prohab, optimişti şi generoşi, şi femei cu sâni monstruoşi, oh, acele femei ieşind urlând din apartamente, între scrâncioburile cariate de rugină, atârnând strâmb ca nişte spânzurători, şi mame în capoate matlasate aşteptând buteliile.
"E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui", auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana...

Însă el nu putea răspunde. Se gândea la limba vânătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spânzurat într-o mansardă printre rufe pe sârmă, la mirosul de tocăniţă, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars şi şobolani cu ochi vicleni. Gândul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu-se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de beţiv în duminici după-masa, când se dansa îndrăcit, până la epuizare, la albeaţa pâcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bâhlite...

Tăcea... tăcea...

Apoi spuse hotărât, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mângâioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codiţele ei atârnând cuviincios, atât de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: "Nu, limba română nu este ca o duminică.".