La taifas

Într-o amiază călduţă de august, eram cinci bărbaţi la răspântie şi dezbăteam în linişte o problemă de maximă importanţă pentru ţărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea şi cătam să fac faţă subiectului conform cu statutul meu de "telectual" cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care - eram convins! - va intra în cartea de aur a satului patern, când încep să bată clopotele a mort. Aşteptând să se facă linişte, căci biserica e la doi paşi, oamenii îşi aprind ţigările şi încep să pufăie liniştiţi. Trasul clopotelor "în dungă" durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacşiş gras de la rudele mortului şi acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
- Măi Petrică! strigă nenea Mihai înspre turla bisericii. Cine-o murit, bre?

Petrică scoate capul buhos, cu ochi de somnambul, pe una din ferestruicile clopotniţei:
- Mitică Balan, bădie Mihai.
- Care Mitică Balan?

Dar Petrică nu mai răspunde. Începuse deja să coboare scările turlei. Se auzea până la noi duduitul paşilor şi trosnetul uscat al scărilor de lemn.
- Măta de năuc! zice nenea Mihai, căci Petrică avea faimă de vântuit la minte. În timpul războiului, într-un bombardament, o bombă a căzut pe casa părintească, iar copilul Petrică, de frică, a rămas cam într-o ureche.
- O fi rudă cu Câr-Bâr, zic, prorogând elegant exortaţia mea despre terorismul internaţional (căci, Doamne fereşte, n-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că mă doare mai jos de spate de nenorociţii ăia întunecaţi la minte, care fac bum-bum pe unde apucă). Că Balan îl cheamă.
- Da' de unde! face a lehamite nenea Mihai. Câr-Bâr îi venetic, n-are neamuri pe la noi.

Atunci nenea Sandu întreabă:
- Nu cumva Mitică Balan îi ceala de lângă Ichimeşti? Are o casă parcă pălită de bombe.
- Nu, bădie Sandule, face Bâzgă ţiganul. Aceala nu-i Mitică, îi Costică Balan. Stă gard în gard cu mă-sa, băbuţa ceea... Profira, care se ţine cu mâna de şold când merge: şovâlc-şovâlc! Şi-i crăcănată că-i poate trece câinele cu tot cu jujău printre picioare. N-o ştiţi? Are ea un bariz verde ca buratecul...
- Care? Tasia lui Balan? întreb şi eu ca să arăt că nu degeaba am fost viceprimar şi că-mi cunosc ex-electoratul.
- Nu! Coase ea broderie spartă şi are o limbăăă, că de şi-ar muşca-o, ar cădea otrăvită pe loc.
- Da, nu-i vorba de Tasia aici, zice apăsat nea Sandu. Mitică, nu Costică, e-un... Noroc, Viorele. Un'te duci?
- La târg.
- La târg? Da' de ce aşa devreme, bre?
- Ei! Am păţit-o şi eu ca ceala: Pân'se-ncalţă, soarele se-nalţă!
- Ei, lasă că nici nu trebuie să ne mai canonim atâta. N-auzi că vine bomba?
- Aşa-i! Aşa-i! He, he!
-...cum ziceam: Mitică Balan e-un zdrahon de om, cu toate că era lingav când era mititel. Că mamă-sa, vai! Băietu' şi băietu'!
- A, îl ştiu... Las'că şi tat'su i se uita în coarne, adăugă nenea Mihai, cel mai bătrân şi deci cel mai ascultat dintre noi. Că era un lă-mă, mamă, tâmbătă şi-un chiţcăit de-ţi stă mintea-n loc. Nevastă-sa, Ioana, altfel vrednică: "Hai, măi omule, să ducem perele iestea să le vindem, că uite cum putrezesc banii pe jos!" Da' el: "Du-te cu Gheorghe, că acu pleacă cu marfă la Sân Spiridon". Şi femeia se ducea cu Gheorghe Dorin, vecinul. Altădată tot aşa: "Hai, măi omule, să vindem o parte din poamă, că vinu' se bea pe daiboj". Da' el: "Vezi ce zice Gheorghe". Nici gând s-o teamă. Azi aşa, mâine aşa, până ce Ioana s-o dat în dragoste cu Gheorghe.
- Da, şi ajunsese copilu' mare - continuă nea Sandu - şi mă-sa tot îi dădea ţâţă. Nu l-o înţarcat la timp şi el se deprinsese aşa. Era acuma mare, umbla după măsa şi se smiorcăia: "Mamăăăi, hai dă-ni oleacă de ţâţă că-mi arde sufleţălu'."

Râdem.
- Da' pe urmă o crescut, slavă Domnului, şi era bine sănătos. Era acu' cel mai mare din clasă (suntem de acelaşi leat), că dom'ţător Stănciulescu îi zicea: "Bă, dănacule, bă! Ce mă fac eu cu tine, fire-ai al dracu', că tu eşti ca măgarul între oi, bă"!
- S-ar putea să fie aşa cum zici mata, dădu înapoi Bâzgă. Că acuma, cu atâţia venetici în sat, nu-i mai ştii pe toţi. Dar la figură nu se prea aruncă în partea Bălăneştilor, care-s oameni frumoşi. Ista parcă-i făcut de-un ozbec. Şi mai are şi dinţii din faţă stricaţi.
- Şi i-o stricat cu prea multe torturi, face nea Sandu.

Râdem iar. Dar Lică Bejenaru, zis Puf, cel mai tânăr dintre noi, proaspăt soldăţel venit în permisie de la Bucureşti, să nu tacă el? Îl pune dracul şi zice:
- Vorbiţi prostii. Pă mine mă doare la bască, dar Mitică Balan, adică Dumitru Balan mai bine zis, e ăla de lângă pod la Pachef. Mi-a zis Virginica lui Fănică că i-a zis Virginica lui nea Ion (că na, Fănică-i om de casă la ei) că săracu' nea Dumitru gogea de vreo şease luni. I s-a umflat burta cât o bute, că puteai bate darabana pă ea. M-am întâlnit aseară cu ăsta al lui Carnariu. Se ducea la popă, să vină să-i citească lui nea Dumitru. Asta-i, mă, nea Sandule!

Ceilalţi aruncăm priviri scurte către nea Sandu. Urmează cîteva clipe grele, tăcute, apoi nea Sandu:
- Ia ascultă, măi flăcăuaş, dacă eu spun una, aşa-i. Ce te bagi tu?
- Cum să fie aşa, dacă nu-i. Nu-i!
- Dacă-i aşa, măi, n-auzi? o coteşte ca la Ploieşti ţiganul.

Dar Lică dă înainte ca câinele prin băţ: nu şi nu. Turuie şi turuie, cu mulţi de "pă" şi "ăla" în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la "ceala" la "ăla" şi acum era cu o clasă mai sus, bucureştean get-beget coada vacii. În fine:
- Ascultă, măi ţîcă, zice nea Sandu pierzându-şi răbdarea. Vezi că am şi eu o leacă de sânge-n puţă. De ce eşti nespălat şi nu vrei să înţelegi? Dacă noi iştia de aici zicem că aista-i Mitică Balan, aista-i, înţelegi?

Când nea Sandu zice vorba asta, nespălat, înseamnă că-i ca taurul când zvârle ţărna cu copita. Vede roş în faţa ochilor.
- Cum să înţeleg, nene, cum?
- Uite-aşa, să înţelegi! Te pomeneşti că vrai să ne cerem voie de la tine! Cine eşti tu? I-auzi măi! Îmi dă mie lecţii Lică a lui Puf!
- De ce mă porecleşti, nene? Nu-i vorba de cine-s eu. De unde ştii?
- Din pod de la Bercu, na!
- Dar nu pricepi că vorbeşti prostii?
- Nu răcni aşa la mine, că te pocnesc îndată cu centironu' ceala în cap, de-ai să vezi stele verzi. Auzi? Măi, rahat umflat!
- Lasă-l, Sandule! Dacă asta-i părerea lui... Măi Lică, altu-i Mitică Balan...
- Da' care-i, nene Mihai? zice Lică ce se făcuse brusc ca un căţel care, atunci când vrei să-l loveşti, se lasă jos şi rămâne aşa cu gaibele-n sus. Se înţelege: eşti om şi nu poţi să-l mai croieşti. Toţi aşteptau în linişte.

Nenea Mihai, care fumase liniştit până acum, trage tacticos ultimele fumuri, până la unghie. Apoi lasă chiştocul să cadă şi îl striveşte, buchisindu-l îndelung cu talpa târlicului. Pe urmă, după ce scuipă un fir de tutun rămas pe limbă şi suduie tacticos, mai mult cu un fel de satisfacţie decât cu ciudă ("Paştele mamii lor de basarabeni, cu Plaiul lor dai în primire"), zice:
- Mitică Balan îi ceala care are nevasta curvă!
- Aaaa! ne dumirim toţi deodată.
- Aşa-i, aşa-i!
- Că bine zici!
- Da, bre!

Urmează o pauză molcomită. Un vânticel stârnit din senin, trânteşte cu zgomot mare o căldare de tablă într-o ogradă din apropiere, stârnind zborul bezmetic şi cârâielile unor orătănii.
- Sufletul lui Mitică, săracu'! zice nenea Mihai cu un zâmbet nedesluşit. Era "cotigent" cu mine.
- Dumnezeu să-l ierte!
- Dumnezeu să te-audă! Era om bun!
- Daaaa, bun.