Cred într-o viziune negociată asupra dezvoltării urbane (III)

Citiţi a doua parte a acestui interviu aici.

Bogdan Munteanu: Multe regiuni şi oraşe din statele UE au renovat clădiri prin fonduri europene. Ce bune exemple am putea urma în România?
Augustin Ioan: Eu, reprezentant al oraşului, am interesul ca el să arate bine, astfel că te ajut pe tine, un proprietar de monument istoric: îţi preiau sarcina renovării faţadei, iar tu îţi faci reparaţiile de interior. Împărţim cheltuielile, îţi reduc impozitele, îţi dau un credit fără dobândă. Dacă doar transfer integral şi punitiv povara proprietarului, nu am rezolvat nimic, problema se cronicizează.
Aceasta nu se aplică doar la monumente, ci la orice clădire. La fel de gravă este şi problema blocurilor. Foarte multe dintre blocurile din perioada comunistă au ieşit din perioada de garanţie structurală, de 50 de ani. Ce se întâmplă după asta? Am transferat problema la proprietarii apartamentelor. Dar ei ştiu că la următorul mare cutremur vor fi mari probleme cu blocurile construite înainte de 1977? Vor afla, dar vor fi zeci, dacă nu sute de mii de victime. Lucrurile se vor rezolva de la sine cum s-a mai întâmplat în Bucureşti de foarte multe ori: au mai dărâmat cutremurele, au mai rezolvat focurile, se mai schimbă regimul politic...
Blocurile nici nu au fost gândite pe bază de proprietari de apartamente, ci pe bază de administrare centrală a întregului. Trebuie să schimbe cineva toate instalaţiile, nu schimbă fiecare în apartamentul lui.

Bogdan Munteanu: Aţi detaliat problemele, dar să ne referim şi la soluţii. Unii invocă lipsa banilor în găsirea unor planuri de dezvoltare. Dar nu lipseşte şi altceva în afara lor, la nivel de viziune, strategie, expertiză?
Augustin Ioan: Depinde pe cine întrebăm. Eu cred într-o viziune negociată asupra dezvoltării urbane, între care şi cetăţenii, şi diferitele grupuri de interese, şi experţii, şi politicul să se regăsească. În străinătate, nu poţi să dai o autorizaţie dacă nu ai acordul vecinilor. Şi sunt cazuri celebre de proiecte care au fost modificate pentru că asociaţiile de proprietari din zonă nu şi-au dat acordul.
Este mai interesantă soluţia negociată. Altfel, ca la noi, fiecare vine cu soluţia lui şi toată lumea este radicalizată şi crede că soluţia sa pentru oraş este cea mai bună. Dezvoltatorii o vă spună că cea mai bună soluţie este să dărâme tot şi să-şi facă ei blocurile noi. Conservatorii o să vă spună că trebuie păstrat tot şi nu trebuie atins nimic din ce a rămas. Politicul spune ceva, cetăţenii altceva. Ce rezultă? - bătălie.

Bogdan Munteanu: Care ar fi mecanismul de a pune faţă în faţă soluţiile divergente şi a ajunge la una acceptată de toată lumea?
Augustin Ioan: Formal, există şi la noi mecanismul: planurile de urbanism se pun pe site-ul primăriei şi sunt accesibile pentru o discuţie publică. Dar nu există niciun fel de încurajare a acestei discuţii. Toată lumea zice: "eu mi-am făcut treaba, l-am pus pe site, n-a zis nimeni nimic, deci gata, îi dăm drumul".
Or, nu aşa se face. În alte ţări, oamenii sunt invitaţi personal la primărie. Este un mecanism care se cheamă urbanism participativ. La noi, aproape toate reacţiile sunt post factum: "s-a întâmplat, s-a aprobat demolarea". Atunci toată lumea începe să ţipe, dar este târziu. ONG-urile se radicalizează, se duc către zona de activism, nu către zona de expertiză, nu există coordonare între dorul de a avea un oraş de o anumită factură, specialiştii care pot oferi soluţii şi zona de resurse accesibile pentru ele.
Aceasta se întâmplă pentru că biroul de urbanism al unui oraş ar trebui să fie reprezentantul binelui colectiv, trebuie să fie în postura de arbitru. Problema este lipsa unei viziuni. Dacă primarul are o viziune, oamenii de afaceri se orientează pe baza viziunii respective.
Politica înseamnă buna administrare a unei cetăţi. Niciun primar din România nu citeşte Republica lui Aristotel. Le-ar fi de folos. Dacă ştiu ce vrea primarul, eu, ca arhitect şef, ştiu ce consecinţe derivă pentru politica de dezvoltare urbanistică şi arhitecturală din acea viziune.
O mare parte din banii publici sunt cheltuiţi cu prietenii politici. Era mai uşor să mutăm Gara de Nord mai încolo, să o păstrăm pe aceasta ca monument istoric, şi să se facă trecere la nivel, nu megapoduri. Da, dar costa prea puţin.
Or, din studiile de fezabilitate nu rezultă cea mai bună soluţie, ci aceea care se voia făcută de la bun început, aşadar studiile sunt motive de a justifica decizia administrativă şi nu invers.

(Interviu realizat pentru revista Regio)