Hai-hui prin ţară, câteva zile, câteva mii de kilometri. Iaşi via Vaslui, Târgu-Neamţ, Durău, Rarău, Vatra Dornei, Vama, Suceava, pasul Tihuţa, Sighişoara, Bucureşti. Impresiuni, idei, fragmente.
Asfaltul variază de la impecabil (peste 50% din distanţa parcursă) la mediocru (cu precădere în zona lacului Izvorul Muntelui / Bicaz, ştie cineva care e denumirea exactă?!, şi pe valea Bistriţei, până spre Vatra Dornei). E85, măreţul drum care leagă Bucureştiul de Suceva, rămâne una dintre cele mai prost gândite şosele din România, struţocămila cu 1&1 / 2 benzi pe sens mărind major riscul de accidente. O autostradă, sau măcar un drum cu 4 benzi cinstite, ar rezolva problema traficului, dar nu şi pe cea a peisajului plicticos-repetitiv-enervant, care contrastează violent cu farmecul drumurilor ce se desprind, dincolo de Buzău, din sus-pomenitul european.
Diferenţa dintre Moldova (Vaslui, Iaşi, Neamţ) şi Bucovina (Suceava) e atât de pronunţată, încât ai senzaţia că Imperiul Austro-Ungar e încă în viaţă. Dacă la capitolul case solide şi înalte gândul te poartă la sora de imperiu pe nume Transilvania, ştii precis că te afli în Bucovina atunci când dai cu ochii, oriunde te-ai întoarce, de uriaşi cai şi rubensiene vaci descălecaţi, parcă, din Legendele Olimpului. Vestea extraordinar de bună e că, la o privire, e drept, rapidă, dar totuşi nu 100% superficială, satul sucevean trăieşte, munceşte, construieşte, creşte animale, culege fânul (din păcate, şi poluează masiv râurile şi, desigur, taie în neştire pădurea). Zonă rurală românească mai efervescentă nu cunosc.
Spre contrast, e dezolantă senzaţia de abandon, lehamite, sfârşit de lume pe care ţi-o împrumută satele judeţului Iaşi (culmea, parcă mai pricăjite decât cele ale Vasluiului!), ce pare că trăieşte exclusiv pe spatele faimosului său oraş de reşedinţă, urbe ce farmecă prin minunatul deal al Copoului (de neratat străduţele, stradelele, fundăturile din zona bojdeucii lui Creangă) şi prin aproape-şocantul Palas Mall, excelent integrat din punct de vedere peisagistic în prelungirea Palatului Culturii (poate cea mai făină dovadă de arhitectură modernă din România), dar şi enervează prin absenţa cvasi-totală a plăcuţelor de identificare a străzilor şi a indicatoarelor rutiere de strictă necesitate.
Biserica-şlagăr a toamnei noastre televizuale, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, e genul de loc în care gândurile se umbresc, senzaţiile amorţesc şi cam toate atributele fiinţei religioase intră în adormire. Imaginaţi-vă, vă rog, această secvenţă: o luni dimineaţă încântătoare, 40-50 de oameni aşezaţi în şir indian la coada moaştelor, doi domni în echipament negru alături de acestea, unul cântând, celălalt palmând bancnotele pe care cam doi din trei închinători se simţeau datori să i le ofere. De filma Mungiu descrisa secvenţă, pesemne că românii verzi ar fi urlat trei zile şi trei nopţi pe seama fascistului Cristian. Aşa, desprins din cruda realitate, fragmentul de viaţă mitropolitană nu e decât un ciob din sticlă mată pe care o aşezăm cu iresponsabilă sârguinţă între pseudo-credinţa clipei şi drumul căutării lui Dumnezeu.
Mercantilismul si evaziunea fiscală au prins a se înstăpâni şi asupra marilor mânăstiri călugăreşti ale Neamţului, Secului şi Sihăstriei, spaţii unde mâna larg întinsă a BOR-ului în foame de Catedrală Mântuitoare asasinează orice formă de decenţă. Ce splendid contrast oferă, celor cu timp de călătorie, maicile din Bucovina, care la Suceviţa, Moldoviţa, Humor, ba chiar şi la ultra-înconjurată-de-fioru'-poporului Voroneţ oferă bon de intrare şi, adesea, multiple explicaţii fermecătoare despre istoria locului, povestea bisericii ori semnificaţia picturii.
O vorbă aparte pentru faimoasa călugăriţă Tatiana de la Moldoviţa, o minune de om, a cărei vorbire împănată cu citate din Biblie, Einstein ori Eminescu e capabilă să dea cu capul de toţi pereţii multe dintre prejudecăţile cretinoide ce poluează atmosfera creştinătăţii de sute şi sute de ani. Cine vrea să afle de ce nu există un conflict între ştiinţă şi religie, de ce Platon e de găsit pe pictura de exterior a foarte multor biserici ortodoxe, de ce postul şi moaştele nu prea contează în faţă iubirii, de ce viaţa pe placul lui Dumnezeu înseamnă muncă, responsabilitate şi minte vie, ar face bine să viziteze, când şi când, superba mânăstire bucovineană.
Asfixiat de invocarea cotidiană a mii de pseudo-exceptionalităţi şi false-unicităţi mioritice, îndrăznesc să cred că spaţiul geografic, cultural şi spiritual al mânăstirilor din Bucovina reprezintă cu adevărat o valoare ce merită cultivată, admirată şi promovată. O dimineaţă însorită de mai în curtea plină de verde a Suceviţei, vegheată de privirile pictate cu jumătate de mileniu în urmă, e capabilă, pesemne, să ne împace trecutul, să ne mângâie prezentul şi să ne umple de speranţă viitorul.