Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Londra, un loc în care m-am simţit fericită (III)


Ruxandra Georgescu

31.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Impresii, gânduri, amintiri

Senzaţia că ştiu oraşul de-o veşnicie. Senzaţia de "acasă".


Big Ben-ul şi chemarea Londrei

Nu am prins decât o jumătate de oră de ploaie în decurs de cinci zile şi jumătate în "oraşul emblematic al ploii". Am fost eu norocoasă? Poate. Însă nu am văzut oameni cu umbrele. Am trecut doar pe lângă un magazin exclusiv de umbrele.


Locuitorii Londrei (mi-e greu să spun "londonezi"; exagerând un pic, aş spune că londonezii sunt minoritari în capitala britanică: la tot pasul vezi indieni, chinezi [doar nu degeaba acolo se află cel mai mare cartier chinezesc din lumea non-asiatică], africani, europeni) sunt "bine-crescuţi", spun sorry atunci când dau peste tine în vâltoarea citadină, dar nu se uită la tine. A devenit un reflex: sorry, şi-n secunda următoare se află deja la doi metri în spatele tău, văzându-şi de propriul drum.

Nu ştiu decât din presă cum privesc englezii un străin venit să lucreze acolo, dar ştiu cum se comportă ei cu străinii-turişti: impecabil. Un simplu exemplu: într-un magazin de suveniruri, o franţuzoaică cumpără o cană, o linguriţă şi un magnet de frigider, dar la casă nu înţelege suma cerută de vânzător. Încearcă să se verifice gesticulând, iar vânzătorul îi mai spune o dată suma, de data aceasta în franceză. Din acel moment, chipul femeii s-a relaxat. Au urmat câteva minute în care franţuzoaica îi punea întrebări despre cum e optim să ajungă din acel punct la British Museum. Un dialog lejer, în franceză, între un englez şi-o franţuzoaică, la englez acasă. Întorcând perspectiva, nu cred că ceva similar s-ar întâmpla în Franţa. Se pot spune multe despre englezi, dar aroganţi nu sunt.

Mi-a fost o dată ruşine. Că-s româncă. Trecând podul ce uneşte Big Ben-ul de Roata Londrei, aud la un moment dat, din spate: Domniţă, ce vreţi să vă cânt?. Era "unul de-al nostru", aşteptând să primească one or two pound. Acolo, în buricul Londrei!


Am văzut oameni grăbiţi, prinşi în iureşul cotidian, la fel ca la noi. Diferenţa constă în mimica feţei: ei relaxaţi, noi abătuţi.

Ceea ce-mi spusese în prima zi Mădălina, recepţionera româncă de la hotelul unde m-am cazat, mi-a fost confirmat de-a lungul zilelor petrecute în Londra. Într-adevăr, acolo lumea nu se uită nu-ştiu-cum dacă te îmbraci "altfel". Ideea de bază este să te simţi tu bine în pielea ta şi să respecţi o anumită distanţă în mijloacele de transport sau pe scările rulante, "să nu te bagi în sufletul omului".


Am văzut oameni care ţin mai puţin la confort, cât ţin la bucuria de a fi alături de cei cu care rezonează. Întorcându-mă la hotel într-o după-amiază să-mi las cumpărăturile de peste zi, am văzut de la depărtare o mare de oameni stând în picioare, lângă un pub. Fiecare avea în mână un pahar sau o sticlă de "ceva" şi era prins într-o discuţie. Explicaţia: oamenii ieşiseră în oraş şi fiindcă în acel local nu mai erau locuri înăuntru, la mese (iar afară încă nu erau scoase mese pentru că vremea era încă rece, deşi era mijlocul lui aprilie), stăteau afară, în picioare. Incomod să stai aşa câteva ceasuri, dar oamenii voiau mai mult să vorbească cu cei cu care îşi dăduseră întâlnire decât să piardă timp căutând un alt pub, cu locuri libere înăuntru.


Un oraş în care nu există inflaţie de licenţiaţi, dar unde munca este răsplătită, iar oamenii sunt fericiţi cu meseriile lor care le asigură un trai decent. Un oraş cu oameni care preţuiesc lucrurile simple, care vor în primul rând să-şi trăiască viaţa civilizat, cu mici bucurii, preţuind timpul lor şi trăind viaţa lor (nu pe a altora, aşa cum se întâmplă adesea pe la noi).

În Londra am văzut istorie şi viaţă. Nou şi vechi. Ordine şi reguli. Conservatorism şi deschidere. Măreţie şi simplitate. Formalism şi politeţe. Curaj şi normalitate. Individualitate şi prietenie. Zâmbete şi răsete. Respect şi relaxare. Civilizaţie.


Şi-acolo există oameni care cântă în pasajele de la metrou. Doar că acolo primarul (Mayor of London) le-a creat locuri special amenajate şi le-a pus la dispoziţie un sistem de amplificare a sunetului
.

Călătoria aceasta a lăsat urme-n mine. Deşi, în decurs de nici o săptămână, consumasem o treime de tub din crema mea de mâini, vântul a fost nemilos cu mine: mâinile-mi erau crăpate până la sânge. Azi, după aproape un an, nu pot alunga din memoria mea senzitivă mirosul şi atingerea vântului aspru londonez.

Cinci zile şi jumătate. Vii. Intense. Totul s-a consumat la foc continuu, dar nu pe repede-nainte. Am savurat fiecare clipă, de la cele în care am alergat să prind ultima cursă pe Tamisa a acelei zile, şi până la cele în care am stat pur şi simplu şi m-am uitat în jur, pierzând noţiunea timpului, doar bucurându-mă că respir aerul londonez.

O bucăţică din mine a rămas în Londra. Iar o părticică din Londra va fi mereu în memoria mea. Exact aşa cum se întâmplă cu marile iubiri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer