Londra, un loc în care m-am simţit fericită (II)

Ziua 4: miercuri, 17 aprilie 2013

Era 9 şi-un pic dimineaţa şi-un cer întunecat deasupra Londrei când am cumpărat, cu one pound, de la magazinul de lângă hotel, ziarul The Times. "Thatcher starts on her final journey" - scria în coloana din dreapta, căci în acea zi aveau loc funeraliile fostului premier britanic, Doamna de Fier. Fiindcă mare parte din transportul public urma să fie perturbat pe durata acelei zile, am ales să merg la periferia metropolei, acolo unde acum câteva sute de ani se afla palatul regal Hampton Court. Primul rege care şi-a avut reşedinţa aici a fost Henric al VIII-lea, regele care nu ţinea cont de nimeni şi de nimic, care tăia şi spânzura la modul propriu (şi-a trimis la execuţie una dintre cele şase soţii pe care le-a avut, Anne Boleyn, care îi dăruise o fiică, cea care avea să rămână în istorie drept Elisabeta I). Regele care s-a rupt de Biserica Catolică (fiindcă Papa nu era de acord să-i desfacă căsătoria cu prima sa soţie), creând Biserica Anglicană (de aceea, de atunci, capul Bisericii Anglicane este deţinătorul tronului Marii Britanii).

Un loc impregnat de hachiţele unui om - acesta a fost gândul cu care m-am dus acolo. La faţa locului am rămas surprinsă: un palat în stilul Tudor, frumos, dar neostentativ, ba chiar sobru şi auster.


Însă, ceva trădează destinaţia iniţială a acestui palat: vitraliile - asemănătoare cu cele din marile catedrale. Lucru explicabil, căci a fost iniţial palatul arhiepiscopului de York, cardinalul Wolsey. Povestea oficială spune că Wolsey i-a dăruit palatul regelui. Dar adevărul a răzbătut: regele, invidios că el nu avea un palat de o asemenea anvergură, l-a forţat pe cardinal să-i dea palatul şi întreg domeniul în schimbul menţinerii sale în funcţia de arhiepiscop.

Intrând în palat, am fost dezamăgită de cât de mică e The Great Hall, sala în care regele dădea ospeţele, dar m-a impresionat holul Scării regelui, cu picturi murale de tipul "trădează ochiul" (trompe l'oeil), executate desăvârşit.

De altfel, în nota generală de cumpătare (comparativ cu marile palate regale ale Europei: Versailles, Schönbrunn), am descoperit şi marele tron al regelui:

Dacă la intrare erau nori denşi deasupra palatului, când am încheiat vizita interioarelor şi am ieşit în grădina din spate, în Fountain Garden, am fost întâmpinată de soare, de nişte copaci uriaşi în formă de ciupercă şi de o altă faţadă a palatului: cea mai "nouă", cea proiectată de Wren (arhitectul care şi-au pus amprenta pe principalele clădiri istorice din Londra).


Am stat aproape o jumătate de oră pe-o bancă în grădină, negândindu-mă la nimic, fiind doar atât de bucuroasă că mă aflam atunci, acolo. Minute de bucurie blajină.


După-amiaza am revenit în agitaţia din centrul Londrei, dar nu pentru a rămâne mult timp în contemporaneitate, ci pentru a ajunge şi mai înapoi în timp, tocmai în Antichitate, prin intermediul lui British Museum.

Se ştie că este cel mai vechi muzeu public din lume, iar gurile rele spun că aici poţi vedea "cât au furat englezii" din bogăţiile lumii antice. Un muzeu imens, construit în stilul clasic, în care vezi două milioane de ani din civilizaţi umană. Şi adevărul este că dacă nu ajungi acolo nu ai cum să vezi altfel faimoasa Piatra Rosetta, cea care a permis descifrarea hieroglifelor (datorită scrierii pe aceeaşi piatră a aceluiaşi text, în trei limbi). La fel ca Mona Lisa din Luvru, şi la fel ca alte mari bogăţii nepreţuite pentru omenire, este protejată într-un cub securizat de sticlă.

Nu este necesar să străbaţi mii de kilometrii pentru a vedea mumii egiptene sau coloane ionice, cariatide din Grecia şi sculpturi din Parthenonul de pe Acropole sau basoreliefuri asiriene din secolul VII î.Hr. sau colecţia de porţelanuri antice chinezeşti. Ai totul în 4 kilometri de galerii. Desigur că nu am putut parcurge decât o mică parte, dar am ales ca ceea ce văd să văd temeinic, nu pe fugă.


Şi aici, modernul se insinuează firesc printre piese care au o vechime impresionantă, prin designul din Great Court, care a devenit un loc fetiş al fotografilor de arhitectură.


Apoi, spre seara, am mers în cea mai aglomerată piaţă din Londra: Piccadilly Circus, de unde domină statuia lui Eros. Este considerat cel mai cosmopolit loc din capitala britanică, cu celebrele reclame uriaşe de neon, unde, an de an, o bună parte din londonezi, număra secundele rămase până la Noul An.


O zi în care am făcut slalom printre bucăţi de istorie: din actualitate până în Antichitate (cu un popas în secolul al XVI-lea) şi-napoi în zarva prezentului, în viaţa de noapte din secolul XXI dintr-o mare capitală a lumii.

Ziua 5: joi, 18 aprilie 2013

Prima oprire: la înălţime, în London Eye, pentru o jumătate de oră.

Am intrat apoi în Westminster Abbey - catedrala regilor. Locul de încoronare, de căsătorie şi de îngropare a monarhilor britanici. O catedrală gotică, grandioasă, splendidă vizual, dar care mi-a creat o stare de apăsare teribilă. Pe când de înălţătoare şi luminoasă am perceput Catedrala San Paul, pe atât de claustrofobă şi împovărătoare mi s-a părut Westminster Abbey. Aerul închis şi rece, precum şi multitudinea mormintelor mi-au creat impresia că sunt de fapt într-un cimitir-capelă. Am ieşit destul de repede de acolo cu o senzaţie fizică de sufocare.


În programul pe care mi-l făcusem urma o croazieră pe Tamisa până la Greenwich. Dar, ca întotdeauna, "socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg". Ajungând la punctul de îmbarcare şi aşteptând ora pentru plecarea vasului, dintr-o dată au apărut nişte nori negri şi a început să plouă. Iar vasul era unul neacoperit. Mi-am pus repede pelerina pe care o aveam în rucsac şi am schimbat planul, fără a rata ţinta: dacă nu a fost să fie să ajung cu vasul la Greenwich, am ajuns în final cu metroul şi DLR-ul.

La Greenwich, cel mai senin cer pe care l-am văzut în cele opt zile când am sta în Anglia, un cer de-un albastru intens. Celebrul Meridian Zero, de acolo de unde "se măsoară" Lumea, este un loc obişnuit, dar simbolic - şi, până la urmă, întreaga lume este guvernată de simboluri. Şi totuşi, senzaţia că stai cu un picior în emisfera estică şi cu celălalt în cea vestică este unică.


Greenwich înseamnă şi Greenwich Mean Time (GMT). De aceea, tot acolo se află şi faimosul ceas cu cadran cu 24 de ore:


La magazinul de suveniruri mi-au spus că aş putea prinde ultima cursă pe Tamisa a acelei zilei dacă mă grăbesc. Am coborât dealul în mare grabă şi apoi în alergare până la punctul de îmbarcare. Şi a meritat! Dacă aş fi ajuns acolo un minut mai târziu aş fi ratat şansa (poate unică?) de a vedea Londra din vas, de pe Tamisa.
După cinci ore, m-am întors de unde plecasem: în punctul de îmbarcare de la London Eye pentru croazierele pe Tamisa.


Încă o dată, la ţanc. De data aceasta, pentru o a doua urcare în Roata Londrei (London Eye), căci aveam bilet "Day and Night Experience". Ultimul apus din Londra pe care aveam să-l mai văd în 2013 a fost taman într-una din cele 32 de capsule ale Roţii, adică cum nu se putea mai frumos!


Ziua 6: vineri, 19 aprilie 2013

De când mă uit la tenis, în fiecare an, la sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie, când se desfăşoară al treilea Grand Slam al anului, cel de la Wimbledon, îmi spuneam că voi ajunge măcar o dată acolo. Dintre cele două sporturi pe care le iubesc enorm, anul trecut am ales snooker-ul şi vizionarea din arenă a meciului de deschidere de la Campionatul Mondial de Snooker. Dar, nu puteam rata să merg, chiar dacă doar ca simplu vizitator, la Wimbledon, la All England Lawn Tennis and Croquet Club.

Wimbledonul, ca şi Greenwichul, au fost mici orăşele care acum sunt înglobate în Londra metropolitană. Dacă ar fi să aleg un loc pe care l-am văzut din Londra şi unde mi-ar plăcea să trăiesc, acesta ar fi fără doar şi poate Wimbledonul. Un cartier splendid, cu serii de case tip, dar totuşi fiecare fiind întrucâtva diferită, extrem de liniştit, în care am putut auzi chiar şi cântecul păsărilor. Şi unde, în fiecare curte, porţile duble pentru maşini erau larg deschise (asta în cazul în care existau porţi).


La All England Lawn Tennis and Croquet Club stă la loc de cinste, la intrarea în complex, exact în faţa Arenei Centrale, statuia ultimului englez care a câştigat turneul (Fred Perry - în 1934, 1935 şi 1936; următorul britanic a fost Andy Murray, in iulie 2013, dar este scoţian, nu englez):


A urmat apoi un tur, timp de o oră, cu o ghidă ce avea un umor tipic englezesc.


Am intrat pe terenul nr. 1, am fost pe pajiştea unde cei care nu apucă bilete pot urmări finala Grand Slam-ului pe un ecran uriaş, apoi am fost pe micuţul teren 18, care a intrat în istorie datorită disputării celui mai lung meci din istoria tenisului (de 11 ore şi 5 minute, în 2010, între Isner şi Mahut), apoi în camera reporterilor (unde fiecare jurnalist acreditat are propriul birou şi calculator), în camera interviurilor (extrem de mică, cu doar şase rânduri de scaune pentru reporteri), la intrarea jucătorilor, la panourile oficiale ale câştigătorilor, şi-n fine, în Arena Centrală, care are cea mai mică capacitate de locuri pentru spectatori dintre arenele centrale ale celor patru turnee de Grand Slam, pentru că terenul central s-a păstrat pe exact acelaşi loc cu cel de la turneul care a început să se desfăşoare acolo din 1877.


După ce am terminat turul ghidat am mers în Muzeul Wimbledon, în care am putut vedea întreaga istorie a turneului, de la primele rachetele de tenis şi costumele jucătorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent.


Turneul etalon al sportului alb. Distincţie, simplitate, respect pentru trecut. Doar alb (echipamentul jucătorilor şi linia de demarcare a terenului), verde (iarba - suprafaţa pe care se joacă tenisul) şi mov-indigo (culoarea emblematică pentru croquet la Wimbledon). Grand Slamul care oferă prestanţă şi la care visează cu ardoare orice tânăr pe cale să devină jucător profesionist de tenis.


După-amiaza am luat trenul către Sheffield, iar după două zile aveam să mă întorc acasă cu un sentiment de împlinire. Însă, am fost nevoită de tonele de praf din Bucureşti să mă "trezesc" rapid din vis. Chiar şi aşa, pentru aproape o lună după revenire, mi-am păstrat intact zâmbetul care mă însoţise timp de 8 zile.