Londra, un loc în care m-am simţit fericită (I)

Se spune că timpul aplatizează totul: stări, trăiri, dureri, fericiri. Dar nu întotdeauna. După aproape un an de la vacanţa pe care am avut-o în Anglia, îmi amintesc şi acum fiecare detaliu şi fiecare moment din cele 8 zile petrecute pe tărâm regesc.

Ziua 1: duminică, 14 aprilie 2013


O "ţăcănită" strigă "Ronnie" când îşi vede valiza de cală pe banda rulantă de la aeroport. A fost un gest inconştient, deşi pot spune că acela a fost de fapt momentul, şi nu cel în care m-am urcat în avionul din Bucureşti către Londra, în care am conştientizat că începuse călătoria pe care o aşteptam de atâţia ani.

Îmi lipisem de acasă pe valiză un autocolant pe care scrisesem de mână, cu un marker gros, negru, "RONNIE", căci această vacanţă avea să stea sub semnul împlinirii celui mai vechi vis din copilărie: acela de a trăi din arena Campionatul Mondial de Snooker, de la Sheffield, un meci de-al lui Ronnie O'Sullivan.

Un vagon de metrou aproape gol. Vis-à-vis de mine un cuplu cu un copil. Felul în care fetiţa se juca în timp ce părinţii discutau cu ea şi între ei, te trimiteau cu gândul la o familie de englezi. Cu accentul inconfundabil, manieraţi, foarte calmi, civilizaţi, un pic reci, dar nu distanţi între ei. O familie normală din middle-class-ul englezesc. Din momentul acela am simţit nu numai că sunt în vacanţă, dar şi că am ajuns, în sfârşit!, în Anglia.

La hotel.
- Hello! My name is Ruxandra Georgescu and I booked a room for two...
- Bună Ruxandra! Bine ai venit!

Consternare. Însă, am aflat apoi de-ndată că pe recepţionistă o chema Mădălina, era economistă şi lucrase într-o filială de bancă în Bucureşti. De câţiva ani o luase de la zero în Londra. Mi-a spus că nu s-ar mai întoarce pentru nimic în lume. "Aici oamenii nu sunt încrâncenaţi, nu vor să-ţi dea la gioale, nu te bârfesc legat de lucrurile cu care te îmbraci. Îmi fac treaba şi e un loc în care mă simt fericită".

Muzeul Madame Tussauds. Un loc în care eşti întâmpinat cu covor roşu şi blitz-uri, unde te simţi ca o vedetă. Parcă participi la un dineu de gală care nu ţine cont de timp, spaţiu şi domeniu de activitate. Îi întâlneşti pe Hitler şi pe Andy Warhol, pe Rafa Nadal şi pe Van Gogh, pe Chaplin şi pe Freddie Mercury, pe Bruce Willis şi pe familia regală britanică, deopotrivă.


Ziua 2: luni, 15 aprilie 2013

Shakespeare's Globe - reproducerea Teatrului Marelui Will, ridicată abia după cel de-al Doilea Război Mondial (realizare fidelă după planurile iniţiale, dar care nu se află exact pe locul vechiului teatru, ci la o distanţă de câteva sute de metri). Ghida ne-a spus că pe vremea dramaturgului rolurile femeilor erau jucate tot de bărbaţi (machiaţi şi îmbrăcaţi în rochii), iar teatrele erau considerate depravante, de aceea nu existau teatre în "the City", ci toate se aflau numai pe malul celălalt al Tamisei, acolo unde găseai şi bordelurile.


Trecând Podul Millenium (construit în 2000, după ce vreme de un veac în Londra nu se mai ridicase niciun pod peste Tamisa), am ajuns la Catedrala San Paul. În "Catedrala poporului", opera arhitectului Christopher Wren, m-am simţit extraordinar, deşi nu sunt nici pe departe o persoană religioasă. Un sentiment de înălţare, de linişte şi de destindere totodată. O catedrală frumoasă şi caldă. Oameni de toate culturile şi toate religiile cu audioguide-uri la urechi, plimbându-se prin catedrală, relaxaţi şi cu zâmbetul pe buze. După ce am urcat 376 de trepte am putut admira Londra de sus, pentru prima dată după ce o văzusem din avion, înainte de aterizare.

Următoarea oprire: Turnul Londrei - cu o istorie fabuloasă, cu faimoasa Poartă a Trădătorilor, pe care se spune că a fost adusă şi Anne Boleyn (a doua soţie dintre cele cinci ale lui Henry al VIII-lea). Am văzut coroanele regilor şi reginelor pe care Regatul Unit i-a avut de-a lungul timpului, însă nu m-au mişcat: mult prea încărcate şi, deşi sunt alcătuite din cele mai valoroase pietre şi diamante din lume, privite de la câţiva centimetri par nişte fake-uri. Singura coroană care mi-a atras atenţia a fost cea mai simplă şi cea mai mică (o excepţie în întreaga colecţie): coroana reginei Victoria (are aceste dimensiuni şi este foarte uşoară fiindcă regina nu suporta să susţină o greutate mare pe cap din cauza unor probleme de sănătate).

Seara, am fost la Her Majesty's Theatre, unde am urmărit poate cel mai cunoscut music-hall din istorie, The Phantom of the Opera, în locul în care se pune în scenă de 27 de ani. Ceea ce m-a impresionat a fost rapiditatea cu care se schimbau decorurile şi modul în care se întâmpla acest lucru, fără să poţi bănui vreo fracţiune de secundă care era mecanismul. Astfel încât povestea te absorbea cu totul. De altfel, cred că aici se află secretul: în Londra, teatrele sunt "specializate" pe câte un spectacol, ceea ce le permite să atingă perfecţiunea. Însă, deşi reprezentaţia a fost superbă, la final nu au existat aplauze cu bisuri. Un fapt contrariant pentru un român, dar normal pentru un britanic.

Ziua 3: marţi, 16 aprilie 2013

Mi-am început ziua vizitând Tower Bridge. Prima mare dezamăgire. Şi cred că e şi singura pe care am avut-o în Londra. Pe cât de frumos este din exterior, şi pe cât de simbol al Londrei este, pe atât nu merită vizitat. Înăutru nu vezi decât nişte panouri cu fotografii ale celor mai vestite poduri din lume şi alte panouri cu clădirile din capitala britanică. Adică, fotografii pe care le poţi vedea şi pe internet, de acasă. Iar vedere de pe Tower Bridge asupra Londrei nu există. Nu ai acces la geamuri, peste tot sunt structuri de rezistenţă, din fier, care obstrucţionează total vederea oraşului.

La prânz am ajuns în Trafalgar Square (dominată de columna amiralului Nelson), principalul loc de întâlnire din oraş, acolo unde se află şi National Gallery. Când am intrat, un profesor englez tocmai le spunea elevilor săi cu care venise: "This is our museum, your museum, of each and every one of you". Un muzeu pentru o întreagă naţiune. Cum este fără taxă de intrare (însă nu ţi se permite fotografierea nici măcar plătind o taxă, iar paznicii sunt foarte vigilenţi), se poate spune că este un muzeu pentru o întreagă lume. De fapt, e considerat al doilea muzeu de artă al lumii, după Luvru, dar la Luvru există taxă de intrare. Aş fi stat o săptămână acolo, dar timpul nu-mi permitea. Totuşi, am zăbovit vreun sfert de oră în faţa unui singur tablou: The Japanese Bridge, de Claude Monet. Un tablou care nu-mi atrăsese atât de mult atenţia din albumele de artă despre Monet pe care le am acasă, dar care, la faţa locului, m-a făcut să mă îndrăgostesc instantaneu de el. Cred că m-am apropiat şi m-am depărtat de tablou de zeci de ori, necontenind să mă minunez cum este realizat: de la apropiere vezi doar nişte tuşe, absolut nimic definit. Dacă faci cinci-şase paşi în spate, apare "realitatea". Poate că nu este unul dintre tablourile cele mai valoroase ale lui Monet, conform evaluării specialiştilor, dar pentru mine a fost un tabloul pe care l-am simţit, aşa cum mi se întâmplă să-i simt pe unii oameni. Nu ştiu ce, dar ceva din plămădeala alcătuirii lor se potriveşte cu ceva din alcătuirea mea.

Şi cum ador impresioniştii, şi în special pe Monet şi pe Van Gogh, nu aveam cum să ratez una dintre cele mai importante galerii din lume care adăposteşte opere ale impresioniştilor (dar nu numai), cea din Courtauld Institute of Art Gallery. O clădire micuţă, cu decoraţiuni baroce pe pereţi şi elemente neo-clasice, dar în care modernul şi-a făcut loc în mod firesc (un banal exemplu sunt lifturile de ultimă generaţie). Un loc cald, cu o energie pozitivă, în care m-am bucurat atât vizual, cât şi sufleteşte. De neratat Autoportret cu ureche bandajată al lui Van Gogh sau Bar la Folies Bergère, de Édouard Manet, şi câte altele!

Aproape de înserare, am mers în cea mai veche piaţă din Londra: Covent Garden, unde, în faţa uneia dintre intrări, un comediant stradal dădea un spectacol, iar apoi am ajuns până la Buckingham Palace, "să fac o poză", ca orice turist care ajunge în Londra şi "se respectă"! Îmi promit că, la un moment dat, am să revin în august-septembrie pentru a vizita saloanele oficiale (doar în acea perioadă a anului Palatul este deschis publicului, fiindcă-n rest regina locuieşte acolo).


După această zi trecusem de jumătatea timpului pe care aveam să-l stau în Londra. Dar partea cea mai intens trăită abia acum venea.