Viaţa în Essaouira are ceva din Bob Marley iar aerul relaxat, de iarnă leneşă, acaparează dichisitul sat pescăresc. Medina este asemenea unei acuarele albastre, pe alocuri cu scene hilare, înţesată de culori cu drag de viaţă şi care te opresc în loc.
Oamenii sunt frumoşi, însufleţiţi şi din priviri îţi cer să le respecţi intimitatea. Atunci, aparatul foto se aşează molcom şi resemnat înapoi la gât.
Străzile vibrează iar pe măsură ce soarele se face nevăzut, glasurile vesele şi cu tonalităţi înalte, clinchetele paharelor şi paşii repeziţi scad în intensitate. Liniştea se instalează treptat, cu ultimul oblon închis protector, peste geamuri. Luminile se sting, într-un acord deplin.
Dimineţile în Essaouira sunt ca toate celelalte dimineţi în Maroc. Altă zi, aceeaşi rugăciune la moschee, matinală şi împărţită cu generozitate tuturor, vrei, nu vrei! Pescăruşii sunt diferiţi însă, mai isterici şi lihniţi.
Lucrurile intră grabnic în rutina firească, aproape contagioasă: obloanele se redeschid, cheile se învârt stângaci în găuri, paşii tropăie pe aleile strâmte şi dintr-o dată te cuprinde o poftă îndârjită de viaţă.
Stropii săraţi, ca un spray revigorant, îţi conduc paşii spre ocean. Distingi de la distanţă valurile, cum se izbesc cu furie în stânci şi ziduri, făcând să tresalte milioane de sfere albe şi spumoase, ca la auzul unei veşti emoţionante şi dramatice.
În Maroc totul este o poveste. Oamenii în sine reprezintă povestea, uneori tristă, alteori ireală şi enervantă şi îţi face inima incapabilă să se urnească. O ţine într-o reverie, cu deşertul în minte şi sunetele oceanului în fundal.
Pe plajă: s-a îndreptat ţintit spre noi, cu mâinile în buzunare şi mers agale. Când a ajuns destul de aproape, pe un ton scăzut a întrebat: "would you like some good stuff?" S-a resemnat cu răspunsul negativ, mergând un timp în cerc, reîntorcându-se apoi într-un desiş de tufe.
Şi aşa porneşti la drum, cu un soare tihnit, într-o zi ce are să fie minunată!
Marrakesh - un final fericit
Ce te faci când mintea pricepe cum stă treaba, dar inima nu? Inima e îndărătnică şi o ţine pe a ei. Nu şi nu! Definitiv nu!!!!
Aşa am părăsit oceanul, cu o jale apropiată de sfârşitul lumii, deşi mai erau de trăit cel puţin 3 zile din vacanţă. Marrakesh, ultimul loc al călătoriei. Apoi Anglia - rece şi ploioasă.
Acum, când derulez firul călătoriei, apar doar frânturi de amintiri. Noroc cu fotografiile care mai completează, pe alocuri, golurile vizuale!
Marrakesh începe cu o cafenea, Henna Cafe, cocoţată pe acoperişul unui riad. Minunată, intimă şi foarte şic. De sus vizionai îndelung şi nestingherit forfota Medinei. Fără să te fereşti ori să te scuzi. Sau priveai hipnotizat la doamna cu mâini pricepute cum picta cu hena mâinile altora.
Contactul cu Medina: vibrant, sufocant şi îngrămădit. Doar scuterele zgomotoase ce mai reuşeau să îţi întrerupă monologul interior şi să te scoată din starea de admiraţie şi atenţie deloc distributivă.
Toate străzile duc într-un singur punct, spre piaţa mare - Jemaa el-Fnaa. Am văzut-o în filme şi mai apoi, în călătoriile culinare ale lui Jamie Oliver. Era aşa cum am creionat-o imaginar: nucleul nebuniei şi al vieţii de noapte din Marrakesh.
Zarva şi mirosul de la taraba cu peşte şi fructe de mare îmi deşteaptă şi acum, instant, papilele gustative. Unanim adjudecat: cei mai gustoşi calamari. Puţin mai la vale, taraba cu cele mai aromate măsline.
Apare şi băiatul din ramă.
Nu, nu e un tablou, ci doar câţiva care încercau, precum în Drobul de sare să rezolve misterul becului (în cazul de faţă). Obosit, s-a proptit în ramă. Sticla absentă.
Marrakesh este un fel de 2 în 1. Agitaţia este în stradă iar liniştea deplină şade pe acoperiş. Cu soarele în faţă şi cu păsările roind pe lângă tine, faci cel mai bun troc: oferi stres şi gânduri, multe gânduri, pentru goliciune. Să ai unde îndesa mai încolo tot felul....
Şi uite aşa, s-a gătat şi cu Marrakesh. Şi cu Maroc. Un timp doar, pentru că inima e cea mai puţin statornică dintre toate şi nu poate sta departe de ceea ce-i este drag şi iubeşte.