Despre deşert îţi faci idei felurite şi nu ştii cât, din ceea ce ai văzut în reviste, la televizor sau în fotografiile altora, ai să regăseşti de fapt. La început pare un vis îndărătnic dar speri, nu imposibil. Cu cât îl clădeşti mai statornic, cu atât drumul se scurtează, inima galopează şi posibilul e chiar în faţa ta - iar tu păşeşti firav pe el.
Cu toţii visăm la deşert, într-un fel sau altul. Şi nu e doar un loc pe hartă, ci o lume aparte, aspră, toridă, pustiită şi rece noaptea, bântuită de creaturi mici, care se chinuie să evadeze de sub greutatea covârşitoare a nisipului fin. Un tărâm care odată pătruns, te ţine captiv.
În deşert totul este şi are o poveste care răzbate, cu îngăduinţa timpului. De la distanţă dunele par greu de răzbit, însă la primul pas te afunzi în nisipul moale şi alunecos. Munţii de nisip sunt luminaţi după bunul plac al soarelui - altă lumină, altă scenă, alt dramatism sau romantism, altă istorisire.
Oamenii deşertului întregesc povestea. Simplitatea berberilor se strecoară repede în suflet şi ţi-l înfăşoară într-o stare de bine. Privirile lor sunt pătrunzătoare şi calde iar vocile răsună umil şi prietenos. Par fiinţe desprinse din alte timpuri, timpuri ancestrale în care credinţa şi resemnarea dominau legile scrise.
Ziua împrumută cu generozitate reflexiile teracotei, însă întunericul aduce vraja stelelor fermecate.
Noaptea, pe dune, stai faţă în faţă cu cerul şi îi povesteşti vrute şi nevrute. Eşti atât de aproape încât, cu un mic efort de imaginaţie, simţi stelele colţuroase şi slăbănoage cum se plimbă diafan prin faţa ta.
În deşert, timpul se transformă şi capătă alte înţelesuri. Listele cu priorităţi şi cumpărături dispar iar cauzele pentru care nu eşti fericit sunt anulate, în timp ce reflectezi la nenumărate motive pentru care eşti sau trebuie să fii fericit. Inima zburdă ca smintita şi simţi darul minunat al vieţii, aşa, cu tot ce are mai bun sa ne întâmpine.
Liniştea sălăşluieşte în fiecare părticică a pustiului. Te sperie şi doare abisul ei şi al gândurilor care vin odată cu ea.
Acolo sus pe dune, am adunat în inimă toţi oamenii dragi, să se molipsească şi ei, ca şi mine, de magia şi solitudinea mândră şi nemărginită a deşertului.
(va urma)