Kei Nishikori şi-a spus povestea la Madrid. Fără să pozeze în samurai pentru care urmează sacrificiul suprem.
Arăta ca o jucărie stricată. Sau ca o maşinuţă rămasă fără baterii care se mai mişcă o vreme, din inerţie. Îşi trăgea piciorul drept, îl scutura pe stîngul, iar pe chip avea zîmbetul durerii. Kei a abandonat la începutul setului decisiv al finalei Turneului de la Madrid într-un moment în care adversarul se prefăcea că este din ce în ce mai concentrat. Kei este Kei Nishikori. Un japonez care joacă tenis. Lucru rar şi bineînţeles exotic. Asta eliberează dintr-o dată tot arsenalul clişeelor din dotare. Samurai neînfricat care şi-a făcut sepuku în faţa numărului 1 mondial, Rafa Nadal. Pilot kamikaze care putea scufunda marele crucişător spaniol. Meniu sushi la Madrid în loc de antricot de vită stropit din belşug cu vin Rioja. Şi alte aiureli de genul ăsta. Adevărul este că de cîte ori auzim sau vedem ceva despre sau din Japonia, mintea noastră lucrează pe locuri comune. Şi neadevărate.
Nishikori a jucat entuziasmant un set şi jumătate în faţa lui Nadal în finala de la Madrid. Rareori în prodigioasa-i carieră spaniolul a fost pedepsit să alerge după mingi la 2-3 metri în spatele liniei de fund a terenului. Parcă nici la meciurile cu Nole, Rafa nu a respirat atît de precipitat şi nu a transpirat atît de abundent ca în cele 14 game-uri în care japonezul reuşea enorm şi cu o naturaleţe care sfida icnelile adversarului. Fabuloasa putere de concentrare a lui Nadal, impresionantul şi straniul lui tonus fizic dispăruseră. În aer se simţea panica. Unchiului Toni i se lungise faţa, tăticului divorţat era gata să-i curgă vopseaua din păr. Dincolo, Kei. Relaxat. Tărie a loviturilor, unghiuri, precizie, serviciu tăios. Răbdare, sînge rece, minte limpede, braţ sigur. Tot. Specialiştii vor replica imediat că asta nu înseamnă mare lucru. Că meciul, mai ales la tenis, ţine pînă la ultima minge, pur şi simplu pînă la ultima. Aşa că impresia noastră potrivit căreia Nishikori urma să-i scoată tenisul din cap lui Rafa putea fi doar secvenţă a unei întîlniri mai complicate decît se anticipa.
La 6-2 şi 4-2 în favoarea sa, lui Kei i-au cedat picioarele. Ceva s-a stricat, mai ales că outsiderul finalei venea după un meci greu cu David Ferrer, alt reprezentant de seamă al curentului Die Hard din tenis. Căderea fizică a lui Nishikori a fost foarte umană şi eliberatoare pentru publicul arenei Caja Magica, senori, senore şi senorite cuprinşi la unison de spiritul patriotic. Intervenţia fizioterapeutului nu l-a ajutat foarte mult pe Kei. Se vedea că îl durea. Îl durea spatele, îl dureau picioarele, îl durea că nu mai poate alerga, îl durea că publicul crede că trişează. Nu mi s-a părut inexpresiv cum ne închipuim noi că sînt asiaticii, ci doar mulţumit că ajunsese pînă acolo. Şi trist că ajunsese doar pînă acolo.
La fel ca şi Simona Halep, Kei Nishikori a spus o altfel de poveste la Madrid. Sînt poveştile celor care nu sînt nici cei mai înalţi, nici cei mai frumoşi. Nici cei mai şocanţi. Sînt adevăratele poveşti despre diversitate.