Amintirile mele între Bonaparte şi Domeniilor

Între parcul Bonaparte şi parcul Domeniilor s-au petrecut primii 18 ani din viaţa mea. Am fost legat de cele două case, cea de pe strada Paris, în care m-am născut şi în care am mai stat pe parcursul anilor - dominată de autoritatea bunicilor Grunau -, şi cea de pe Aviator Sănătescu, unde am crescut. Şcoala primară de pe Monetăriei şi Liceul "Titu Maiorescu", ştrandul şi stadionul de la şosea, parcul Herăstrău, şoseaua Kiseleff şi hipodromul, şoseaua Jianu cu paradele militare sau plimbările cu bicicleta cu amicii din liceu sunt reperele dragi ale copilăriei mele, retrăită cu nostalgie şi emoţie în rândurile de mai jos. (Radu Mihai Dimăncescu, 22 ianuarie 2010)


Tanti Ella, mătuşa mea, îmi povestise că, în copilăria ei de la începutul secolului XX, strada Paris se numea aleea Blanc (A) şi se termina foarte aproape de casa noastră, imediat după intrarea secundară de la Garajele Leonida (intrarea principală se făcea şi atunci pe şoseaua Jianu, astăzi Bulevardul Aviatorilor). Acolo existau o pădurice care ţinea de Palatul Sturdza şi un pavilion administrativ al acestui palat. Pavilionul era în acelaşi stil cu palatul: cu donjoane, balcoane şi turnuleţe.
Palatul Sturdza era amplasat la intersecţia şoselei Bonaparte (Ilie Pintilie, Iancu de Hunedoara) cu Piaţa Victoriei, prin faţa lui circulând şi tramvaie. Tot în acei ani, capătul aleii Blanc dinspre Piaţa Confederaţiei (actuala Piaţă Dorobanţi) era obturat şi el.

In imediata apropiere a Palatului Sturdza, mergând pe Bulevardul Bonaparte, pană să ajungi la "Direcţia Tramvaiului Vechiu" (primul depou de tramvaie din Bucureşti, actualul depou Victoria, fost Ilie Pintilie), existau două alei Blanc, A şi B.
Aleile porneau perpendicular din şoseaua Bonaparte şi se uneau intr-un segment comun, o prelungire a aleii Blanc A. Aproape de capătul dinspre Piaţa Victoriei al acestui tronson al aleii Blanc A (care va sta la baza axului străzii Paris de mai târziu), fusese construită şi casa noastră.
Pentru a evita orice confuzie, astăzi strada Louis Blanc coincide cu vechea alee Blanc A (doar primul tronson, cel dinspre şoseaua Bonaparte), fiind paralelă cu strada Argentina (fosta alee Blanc B) şi strada Mexic.

In anii de după Primul Război Mondial, strada noastră a fost racordată la Piaţa Victoriei prin tăierea păduricii de lângă palat şi trasarea pe aliniamentele regăsite şi astăzi. S-au trasat şi lotizat şi celelalte străzi din jur. Strada noastră se numea în acei ani strada Regina Maria. Circulaţia vehiculelor şi birjelor dintre cele două artere (Jianu şi Dorobanţi) devenise un fapt obişnuit. Mai erau străzile: Principesa Elisabeta, Principele Nicolae, Principele Mircea, Principesa Ileana şi Principesa Maria.

După scurt timp, urmare a unei iniţiative a Primăriei vizând punerea în valoare a statutului politico-diplomatic interbelic, se va trece la denumirile cunoscute şi astăzi, străzile fiind botezate cu numele capitalelor de ţări aliate: Paris, Londra, Washington, Roma, Praga, Belgrad sau ale altor ţări neutre prietene: Argentina, Mexic etc.
Strada Paris, fostă Blanc, fostă Regina Maria, devine axul principal al noilor străzi, ca o gratulare a învingătoarei principale a tratatului de la Versailles.
Zona cuprinsă intre strada Paris şi şoseaua Bonaparte era denumită parcul Bonaparte. Zona dintre strada Paris şi strada Sofia se numea parcul Filipescu.

Ar mai fi de menţionat că în anul 1937, în spatele Palatului Sturdza, a început construcţia unui edificiu care se dorea a adăposti noul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, o clădire în formă de E, orientată spre piaţă, având patru etaje şi terase pe toată lungimea faţadelor. Proiectată de arh. Duiliu Marcu, era inspirată din grandoarea arhitecturii totalitare (stilul neoclasic fascist). Clădirea a fost terminată în anul 1944.
Palatul Sturdza este demolat în anul 1946, lăsând liberă perspectiva spre piaţă a viitoarei Preşedinţii a Consiliului de Miniştri. Cele două construcţii au fost contemporane vreme de trei ani de zile.


Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casă pentru tânăra familie Dimăncescu. Tatăl meu, Nelly Dimăncescu, se ducea zilnic să supravegheze execuţia lucrărilor. Casa era construită intr-un cartier (parcul Domeniilor) în care se atribuiseră loturi exclusiv funcţionarilor Ministerului Domeniilor (şi Silviculturii). În anii '20, terenul (parcela 57) fusese dăruit ca dotă de bunicul meu către fiica sa, mama mea, Alice Grunau.
Îmi amintesc că se vorbea că părinţii mei nu avuseseră bani, dar fuseseră scoşi din impas printr-un împrumut respectabil pe care Domniţa Ileana i-l dăduse prietenei ei, Sake (Alice, Aliceache, adică mama). Împrumutul avea să fie rambursat în rate pană la un moment dat, când Domniţa nu a mai acceptat restituirea banilor.
Era prin anii '40. În vara lui 1934 a venit vremea să merg cu tata să-mi arate noua construcţie din Sănătescu, de la numărul 50, care era aproape gata. Prima mea întâlnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamăgire. Intrând pe strada noastră, am constatat că pomii plantaţi la marginea trotuarelor erau o caricatură faţă de castanii şi stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Înseşi vilele erau mai modeste faţă de somptuoasele clădiri din cartierul unde mă născusem. Pe terenul Crucii Roşii, unde se va construi spitalul Elias, gard în gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie şi resturi care atrăgeau cârduri uriaşe de ciori.
Am păşit în noua construcţie care respira plăcut un miros de curăţenie şi vopsea, specific unui şantier în ultima lui fază. Am remarcat înălţimea mică a plafoanelor, care îmi dădeau impresia că, sărind cumva, aş putea să le ating. Aveam să aflu mai târziu că aveau 2,70 metri înălţime faţă de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.
In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau construcţii recente, restul fiind doar terenuri îngrădite, cu iarbă multă, păscută de turme răzleţe de oi păzite de ciobani.
Pe unele locuri virane, oamenii îşi săpau fundaţiile pentru viitoarea locuinţă. Pe locurile intravilane şi pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrală) creştea iarbă foarte "sănătoasă". Era căutată tot timpul de către gospodarii care îşi construiseră recent case. Tăiată în calupuri mici, era "transplantata" în noile grădini.
Încolo, aceleaşi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Gheaţa era adusă în forme mari de la o gheţărie apropiată de lângă Depozitul Sanitar.
Hala pieţei era o construcţie recentă. Nu existau magazinele de astăzi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stânga şi pe dreapta, măcelari în halate albe tăiau carnea şi îşi chemau clienţii strigând: "La mine, domnu' ofiţer!" sau "La mine, cucoană!".
Erau "camioane trase de cai" de la Otto Gagel, Herdan sau Grozăvescu, care livrau pâine şi cornuri. O multitudine de olteni pe "bresle", fiecare cu cobiliţa lui, îşi strigau marfa: "Pui, coniţă, pui!"
Cărbunari, vânzători de peşte şi vânzători de gaz care strigau "Gaziu! Gaziu!". Era gaz pentru combustibil, lămpi sau pentru curăţenie.
Era o pulsaţie a vieţii care nu anima, ce-i drept, parcurile Filipescu sau Bonaparte.
Pe la capătul străzii, unde din anul 1937 s-a început construcţia bisericii Caşin, treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucureşti) înspre Rondul 3 Kiseleff (Piaţa Presei de azi, fosta Piaţă Casa Scanteii), unde era situat hipodromul.
La capătul opus al străzii, pană aproape de Piaţa Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19, care întorcea "cu spatele" (in dreptul străzii Virgil Pleşoianu).
Prin piaţă trecea o cale ferată cu o singură linie. Era o linie secundară, care venea de la Podul Constanţa / Chitila şi mergea pe şoseaua Filantropiei, având de la Piaţa Domeniilor derivaţii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Roşie a Armatei şi Institutul Cartografic Militar.
La fiecare din aceste instituţii existau rampe de descărcare.
Când locomotiva şi vagoanele treceau prin piaţă, un semnal prelung înlătura lumea de pe trotuar. Linia a fost operaţională pană în anul 1966.
Terenul casei noastre era îngrădit cu garduri din scândură pe laterale (către doctorul Angelescu şi terenul viran, viitoarea intrare la spital şi Depozitul de Medicamente) şi în spatele curţii, unde, trei ani mai târziu, în 1937, s-au construit fundaţiile spitalului Elias. În curte aveam un coteţ unde se adăpostea câinele nostru ciobănesc Ticu. Din cauza câinelui, aveam "tensiuni" cu vecina noastră, soţia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat şi strigat Tico, iar noi ne strigam câinele Ticu... La stradă, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidărie, de aproape 1 metru înălţime, cu două intrări pietonale şi una auto. Porţile erau din lemn. În spatele curţii, pe latura dinspre doctorul Angelescu, aveam o magazie care adăpostea şi coteţe de porumbei.
Pe Bulevardul Mărăşti, fostul Bulevard Nou, tramvaiele opreau la staţii obligatorii sau facultative. Se mai făceau şi excepţii, tributare perioadei de început de secol, în care tramvaiul se oprea făcând semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rând când tata a oprit tramvaiul 3 chiar la colţul străzii noastre, folosindu-se de sabia de paradă (era în uniforma de gală). Mi s-a povestit un episod în care un vatman grăbit, care pornise tramvaiul având uşile deschise, a fost apostrofat pe loc şi reclamat de tata (era în perioada în care supraveghea şantierul din Sănătescu).
Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni.
Tramvaiele 19 şi 3 aveau montate pe exterior, la o înălţime mică, clopoţei care sunau pentru a atenţiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat în faţă un grătar. În cazul în care un pieton ar fi căzut pe linie şi distanţa mică nu ar mai fi permis frânarea tramvaiului, grătarul trebuia să-l preia pe nefericit din faţa roţilor. Numai că în multe cazuri auzisem că acel grătar îl transforma pe nefericit intr-o "sarma" fără viaţă...
Tramvaiele aveau în exterior, pe partea frontală, o cutie poştală de tablă. Dacă te grăbeai să trimiţi o scrisoare sau o carte poştală, puteai s-o pui "la tramvai". Când traseul liniei curente îl intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecând pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia poştală în cea a unui 26, cu care se întâlnea. Tramvaiul 26 pleca mai departe pe traseul lui şi, la staţia de la gară, conţinutul cutiei poştale, cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii, era preluat pentru triere de funcţionari poştali ai gării.
La garnitura fiecărui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson), era de clasa I. Vagonul remorcă era de clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, bătrâni şi bolnavi), sub fereastră era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tutti-frutti, funcţionând cu monede de 2 lei. Taxatorul de la clasa I stătea pe locul lui de lângă uşa de urcare (cea din spate).
La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umblând volant.
Biletele erau directe (30 de bani pentru o rută) sau corespondente (40 de bani pentru două rute convergente şi cu limită de timp de o oră la schimbare).
Pe gardurile dinspre bulevardul Mărăşti ale spitalului erau lipite unele peste altele afişe colorate, reclame de la teatrul de operetă, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tănase de la Teatrul de Revistă Savoy (revista Cărăbuş).
Parcul Domeniilor era deservit şi de o linie de autobuze, care circula pe traseul Mânăstirea Antim - Aeroportul Băneasa (linia 31). În perioada anilor '30 circulau autobuze moderne marca Renault, care. pe perioada campaniei începute în 1941, au fost rechiziţionate şi folosite ca ambulanţe pe front, pană la casare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piaţa Victoriei - şoseaua Jianu - şoseaua Herăstrău - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - mânăstirea Caşin / parcul Domeniilor - hipodromul Băneasa - aeroportul Băneasa. Returul se făcea direct prin şoseaua Kiseleff - Piaţa Victoriei.
In clasa a II-a primară, mergeam cu autobuzul la Şcoala "Sfantul Iosif" lângă catedrala catolică.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativă pentru oraş (ruta Aeroportul Băneasa - Mânăstirea Antim) autobuze care soseau în staţie în tandem, unul de clasa 1 (Renault) şi al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).
Trăsurile erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fără excepţie. Toţi erau îmbrăcaţi într-un fel de sutane negre de catifea reiată şi aveau trăsuri văcsuite, sclipitoare, care iarna se transformau în sănii cu zurgălăi coloraţi. Printre muscali era unul renumit în tot Bucureştiul - Cucu - care imita pasărea cu acelaşi nume.
Trăsurile începeau să decadă, fiind înlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o staţie în care erau prezente cel puţin 2-3 taximetre de tipuri uşor demodate: Plymouth, Dodge şi Chrysler.
Trăsurile au supravieţuit, devenind o alternativă de lux pentru plimbări aristocratice sau romantice.


În anul 1957, am participat la reuniunea de 10 ani de la Liceul "Titu Maiorescu" (promoţia 1947). Am fost invitaţi să ne ducem în sala de cursuri pe care o avusesem în clasa a VIII-a. Ne-am aşezat în bănci, ca pe vremuri.
Fostul director şi profesor de geografie Nicu Gheorghiu ne-a făcut surpriza să vină cu catalogul nostru din arhiva liceului. S-a strigat prezenţa şi fiecare şi-a prezentat pe scurt ultimii zece ani.
La sfârşit, domnul Nicu Gheorghiu a închis catalogul şi s-a uitat pe sub ochelari, ca întotdeauna, spunându-ne: "Domnilor, din cele spuse de dumneavoastră, rezultă că o treime, independent de voinţa fiecăruia, nu v-aţi îndeplinit destinul! Ca aspiraţii şi specializare. Cum s-ar spune, pe un plan subţire, rezultă că aţi făcut pârnaie! Cu asta am terminat!"
Eram în această treime. Făcusem 7 ani de închisoare politică (1948-1954). Nu ştiam atunci că aveau să mai urmeze încă 4 ani (1958-1962).
A urmat profesorul Aurică Iordănescu (avea doctorat în istorie la Sorbona): "Domnilor, mă simt foarte emoţionat şi bucuros văzând că la mulţi dintre dumneavoastră orele de istorie romanească făcute împreună nu au rămas fără ecou!"