Misticism şi logică

Citiţi introducerea acestei cărţi.

Despre realitatea sau irealitatea lumii misticului nu ştiu nimic. Nu intenţionez deloc să o neg, nici măcar să afirm că iluminarea care o revelează nu este una autentică. Ceea ce vreau să susţin - şi aici este locul în care atitudinea ştiinţifică devine imperativă - este că acea iluminare, neverificată şi nesusţinută, este o garanţie insuficientă a adevărului, în ciuda faptului că o mare parte din cel mai important adevăr este sugerat întâi cu mijloacele ei.
 
Este ceva obişnuit să vorbim despre o opoziţie între instinct şi raţiune. În secolul al XVIII-lea, opoziţia a fost trasă în favoarea raţiunii, dar sub influenţa lui Rousseau şi a mişcării romantice a fost preferat instinctul, întâi de către cei care s-au răzvrătit împotriva formelor artificiale de guvernare şi gândire, iar apoi, pe măsură ce apărarea pur raţionalistă a teologiei tradiţionale devenea din ce în ce mai dificilă, de către toţi cei care simţeau în ştiinţă o ameninţare la adresa crezurilor pe care le asociau cu o perspectivă spirituală asupra vieţii şi a lumii.
 
Bergson, folosind termenul de "intuiţie", a ridicat instinctul la poziţia de unic arbitru al adevărului metafizic. Dar, de fapt, opoziţia dintre instinct şi raţiune este în principal iluzorie. Instinctul, intuiţia sau iluminarea este ceea ce conduce iniţial la credinţe pe care după aceea raţiunea le confirmă sau le infirmă; dar confirmarea, atunci când este posibilă, constă, la ultima analiză, în acordul cu celelalte credinţe, nu mai puţin instinctive. Raţiunea este mai degrabă o forţă armonizatoare, controlatoare decât una creatoare. Chiar şi în domeniul logic cel mai pur, iluminarea este cea care ajunge prima dată la ceea ce este nou.
 
Locul în care instinctul şi raţiunea intră în conflict uneori este, cu privire la credinţele singure, susţinut instinctiv, cu o asemenea hotărâre, încât niciun grad de inconsistenţă cu celelalte credinţe nu duce la abandonarea lor.
 
Instinctul, la fel ca toate facultăţile umane, este susceptibil de eroare. Cei la care raţiunea este adeseori slabă nu doresc să admită aceasta cu privire la ei înşişi, deşi toţi o admit în ceea ce îi priveşte pe alţii. Instinctul este cel mai puţin susceptibil de eroare în probleme practice cu privire la care judecata corectă este un ajutor pentru supravieţuire: prietenia şi ostilitatea altora, de exemplu, este simţită frecvent, cu o discriminare extraordinară, în ciuda mascării foarte grijulii.
 
Dar, chiar în astfel de chestiuni se poate oferi o impresie greşită prin rezervă sau linguşire, iar în chestiuni mai puţin direct practice, cum ar fi cele de care se ocupă filosofia, unele credinţe instinctive foarte puternice sunt cu totul greşite, după cum ne putem da seama din inconsistenţa lor cu alte credinţe, la fel de puternice.
 
Acestea sunt consideraţiile care necesită medierea armonizatoare a raţiunii, care ne testează credinţele prin compatibilitatea lor mutuală şi examinează, în cazurile îndoielnice, posibilele surse de eroare de o parte şi de alta.
 
În acest punct nu există nicio opoziţie faţă de instinct, ca întreg, ci doar faţă de bazarea oarbă pe un aspect interesant al instinctului, care duce la excluderea altor aspecte mai comune, dar nu mai puţin demne de încredere. Raţiunea ţinteşte la corectarea acestei unilateralităţi, nu a instinctului însuşi.
 
Aceste maxime, mai mult sau mai puţin comune, pot fi ilustrate aplicându-le la apărarea de către Bergson a "intuiţiei" împotriva "intelectului".
 
"Există, spune el, două căi profund diferite de cunoaştere a unui lucru. Prima implică faptul că ne mişcăm în jurul obiectului, a doua faptul că intrăm în el. Prima depinde de punctul de observaţie în care ne plasăm şi de simbolurile prin care ne exprimăm pe noi înşine. A doua nu depinde de niciun punct de observaţie, nici nu se bazează pe vreun simbol. Se poate spune despre primul gen de cunoaştere că se opreşte la relativ, al doilea, în acele cazuri în care este posibil, că atinge absolutul. Al doilea dintre acestea, care este intuiţia, este genul de simpatie intelectuală prin care cineva se plasează în interiorul unui obiect, pentru a se suprapune cu ceea ce este unic în el şi, prin urmare, inexprimabil".
 
Ca ilustrare, el menţionează cunoaşterea de sine: "există cel puţin o realitate pe care o prindem cu toţii înăuntru, prin intuiţie şi nu prin simplă analiză. Propria noastră personalitate, în curgerea ei prin timp, sinele nostru, cel care durează"[1]. Restul filosofiei lui Bergson constă în comunicarea, prin medierea imperfectă a cuvintelor, cunoaşterea, dobândită prin intuiţie şi condamnarea completă şi consecventă a întregii cunoaşteri pretinse, derivate din ştiinţă şi din simţul comun.
 
Acest procedeu, întrucât ia partea credinţelor instinctive în conflict, are nevoie de justificare prin demonstrarea valorii încrederii crescute acordate credinţelor unei părţi, mai mult decât celor ale celeilalte părţi. Bergson încearcă această justificare în două moduri, întâi explicând că intelectul este o facultate pur practică pentru asigurarea succesului biologic, apoi menţionând realizări remarcabile ale instinctului la animale şi indicând caracteristicile lumii care, deşi posibil de aprehendat de către intuiţie, sunt enigmatice pentru intelect, în modul în care le interpretează el.
 
Despre teoria lui Bergson, potrivit căreia intelectul este o facultate pur practică, dezvoltată în lupta pentru supravieţuire şi nu o sursă de credinţe adevărate, putem spune, în primul rând, că numai datorită intelectului ştim despre lupta pentru supravieţuire şi despre ascendenţa biologică a omului: dacă intelectul greşeşte, toată această istorie, doar înfierată, este probabil neadevărată.
 
Dacă, pe de altă parte, suntem de acord cu el cu privire la faptul că evoluţia a avut loc aşa cum credea Darwin, atunci nu numai intelectul, ci toate facultăţile noastre s-au dezvoltat sub presiunea utilităţii practice. Intuiţia este privită ca arătându-şi valoarea în cel mai înalt grad, în cazurile în care este utilă în mod direct, de exemplu cu privire la caracterele şi înclinaţiile celorlalţi oameni.
 
Bergson susţine, după cât se pare, că o capacitate pentru acest gen de cunoaştere este mai puţin explicabilă prin lupta pentru existenţă decât, de exemplu, prin capacitatea pentru matematica pură. Totuşi, este probabil ca sălbaticul înşelat de o prietenie falsă să-şi plătească greşeala cu viaţa, în timp ce, chiar şi în societăţile cele mai civilizate, oamenii nu sunt omorâţi pentru incompetenţă matematică.
 
Cele mai frapante dintre exemplele lui de intuiţie la animale au o valoare de supravieţuire foarte directă. Desigur, adevărul este că, atât intuiţia cât şi intelectul s-au dezvoltat datorită faptului că sunt folositoare şi că, în linii mari vorbind, sunt utile atunci când oferă adevăr şi devin vătămătoare atunci când oferă falsitate. Intelectul, la omul civilizat, ca şi capacitatea artistică, s-a dezvoltat, uneori, dincolo de punctul în care este folositor pentru individ. Intuiţia, pe de altă parte, pare, în ansamblu, să se diminueze pe măsură ce se dezvoltă civilizaţia.
 
Ea este mai mare, de regulă, la copii decât la adulţi, la cei needucaţi, decât la cei educaţi. Probabil că la câini întrece orice poate fi găsit la fiinţele umane. Dar cei care văd în aceste fapte o laudă adusă intuiţiei, trebuie să se întoarcă să alerge sălbatic în păduri, vopsindu-se cu drobuşor şi trăind cu măceşe şi gherghine.
 
Să examinăm, în continuare, dacă intuiţia posedă o atare infailibilitate ca cea afirmată de Bergson. Cel mai bun exemplu, după el, este familiarizarea noastră cu noi înşine; totuşi, cunoaşterea de sine este proverbial de rară şi dificilă. Cei mai mulţi oameni, de exemplu, au în natura lor răutate, vanităţi şi invidii de care sunt complet inconştienţi, chiar dacă cei mai buni prieteni ai lor le pot percepe fără nicio dificultate.
 
Este adevărat că intuiţia are o putere de convingere care lipseşte intelectului: în momentul în care este prezentă, este aproape imposibil să te îndoieşti de adevărul ei. Dar dacă va reieşi, în urma examinării, că este cel puţin la fel de imperfectă ca intelectul, certitudinea ei subiectivă mai mare devine un neajuns, făcând-o doar şi mai înşelătoare.
 
Pe lângă cunoaşterea de sine, unul dintre cele mai notabile exemple de intuiţie este cunoaşterea pe care oamenii cred că o posedă despre cei de care sunt îndrăgostiţi: zidul dintre diferitele personalităţi pare să devină transparent, iar oamenii cred că văd într-un alt suflet, la fel ca în cel propriu. Totuşi, în astfel de cazuri decepţia este constant practicată cu succes şi chiar în cazurile în care decepţia nu are o natură intenţională, experienţa arată treptat, de regulă, că presupusa aprehensiune a fost iluzorie şi că metodele mai încete şi mai puţin precise ale intelectului sunt, pe termen lung, mai sigure.
 
Bergson susţine că intelectul se poate ocupa de lucruri, doar dacă seamănă cu ceea ce s-a încercat în trecut, în timp ce intuiţia are puterea de a aprehenda unicitatea şi noutatea, care se regăsesc întotdeauna în fiecare moment proaspăt. Faptul că există ceva unic şi nou, în fiecare moment, este cu certitudine adevărat, dar este, de asemenea, adevărat că aceasta nu se poate exprima complet cu ajutorul conceptelor intelectuale.
 
Doar familiarizarea directă poate oferi cunoaşterea a ceea ce este unic şi nou. Dar familiarizarea directă de acest gen este dată complet în senzaţie şi nu cere, din câte pot să-mi dau eu seama, nicio facultate specială a intuiţiei pentru aprehensiunea ei.
 
Nici intelectul, nici intuiţia, ci doar senzaţia este cea care furnizează date noi; dar când datele sunt noi într-o manieră remarcabilă, intelectul este mult mai capabil să le trateze, decât ar face-o intuiţia. O găină cu un cârd de răţuşte după ea are, fără îndoială, intuiţia care pare să o plaseze înăuntrul lor şi nu numai să le cunoască analitic; dar când răţuştele o iau spre apă, se vede că toată aparenta intuiţie este iluzorie şi găina este lăsată neajutorată pe mal.
 
Intuiţia este, de fapt, un aspect şi o dezvoltare a instinctului şi, ca orice instinct, este admirabilă în acel mediu obişnuit care a modelat obiceiurile animalului în discuţie, dar total incompetentă, de îndată ce mediul se schimbă într-o manieră care cere un mod neobişnuit de acţiune.
 
Înţelegerea teoretică a lumii, care este scopul filosofiei, nu este o problemă de mare importanţă practică pentru animale, pentru sălbatici sau chiar pentru cei mai civilizaţi oameni. Este greu de presupus, prin urmare, că metodele rapide, brute şi prompte ale instinctului sau intuiţiei vor găsi în acest domeniu un teren favorabil pentru aplicarea lor. Aceste genuri mai vechi de activităţi, care arată rudenia cu speciile îndepărtate de animale şi strămoşii semiumani, sunt cele care prezintă intuiţia în ce are ea mai bun.
 
În probleme ca autoconservarea şi dragostea, intuiţia va acţiona uneori, (deşi nu întotdeauna), cu o rapiditate şi o precizie care sunt uluitoare pentru intelectul critic. Dar filosofia nu este una dintre preocupările care ilustrează afinitatea noastră cu trecutul: este o preocupare extrem de rafinată, extrem de civilizată, care cere pentru succesul ei o anumită eliberare de viaţa instinctuală şi uneori, chiar o anume ridicare deasupra tuturor speranţelor şi temerilor mundane.
 
Aşadar, nu în filosofie putem spera să vedem intuiţia la apogeul ei. Dimpotrivă, întrucât adevăratele obiecte ale filosofiei şi obiceiul gândirii cerut pentru aprehendarea lor, sunt stranii, neobişnuite şi îndepărtate, aici, mai mult decât aproape oriunde în altă parte, intelectul se dovedeşte superior intuiţiei, iar acele convingeri analizate rapid merită cel mai puţin acceptarea necritică.
 
Apărând moderaţia şi echilibrul ştiinţific împotriva autoafirmării şi bizuirii încrezătoare pe intuiţie, îndemnăm, în sfera cunoaşterii, numai la acea vastitate a contemplării, la acel dezinteres impersonal şi la acea libertate faţă de preocupările practice, care au fost inculcate de toate marile religii ale lumii.
 
Astfel, concluzia noastră, oricât ar intra în conflict cu credinţele explicite ale multor mistici, nu este în esenţă contrară spiritului care inspiră acele credinţe, ci este mai degrabă rezultatul acestui spirit, aplicat în domeniul gândirii.
 
Unul dintre cele mai convingătoare aspecte ale iluminării mistice este aparenta revelare a unităţii tuturor lucrurilor, dând naştere panteismului în religie şi monismului în filosofie. O logică elaborată, începând cu Parmenide şi culminând cu Hegel şi discipolii săi, s-a dezvoltat treptat, pentru a arăta că universul este un Întreg indivizibil şi că ceea ce par a fi părţile sale, dacă sunt considerate substanţiale şi existente în sine, reprezintă o simplă iluzie. Concepţia despre o realitate cu totul diferită de lumea aparenţei, o singură realitate, indivizibilă şi neschimbătoare, a fost introdusă în filosofia occidentală de Parmenide - cel puţin la nivel declarativ - nu din raţiuni mistice sau religioase, ci pe baza unui argument logic cu privire la imposibilitatea nefiinţei şi cele mai multe sisteme metafizice ulterioare sunt rezultatul acestei idei fundamentale.
 
Logica folosită în apărarea misticismului pare să fie eronată ca logică şi deschisă criticilor tehnice, aşa cum am explicat în altă parte. Nu voi repeta aici aceste critici, întrucât sunt lungi şi dificile, ci voi încerca, în schimb, o analiză a stării minţii din care a apărut logica mistică.
 
Credinţa într-o realitate cu totul diferită de ceea se arată simţurilor apare cu o forţă irezistibilă în anumite stări, care sunt sursa celei mai mari părţi din misticism şi a celei mai mari părţi din metafizică. Atât timp cât o astfel de stare este dominantă, nu se simte nevoia de logică şi, ca urmare, misticii cei mai desăvârşiţi nu folosesc logica, ci apelează direct la verdictul imediat al aprehendării lor. Dar un astfel de misticism complet dezvoltat este rar în Occident.
 
Când intensitatea convingerii emoţionale scade, un om care are obiceiul de a raţiona va căuta temeiuri logice în favoarea credinţei pe care o găseşte în sine. Dar întrucât credinţa există deja, va fi foarte receptiv în faţa oricărui temei care i se va arăta. Paradoxurile arătate aparent de logica sa sunt, de fapt, paradoxurile misticismului şi reprezintă scopul pe care el simte că logica sa trebuie să-l atingă, pentru a fi în concordanţă cu aprehensiunea sa.
 
Consecinţa logică i-a făcut pe cei mai mulţi filosofi incapabili să ofere vreo relatare a lumii ştiinţei şi vieţii zilnice. Dacă ar fi dorit să dea o asemenea relatare, ar fi descoperit, probabil, erorile logicii lor, dar cei mai mulţi dintre ei au fost mai puţin dornici să înţeleagă lumea ştiinţei şi pe cea a vieţii zilnice, decât să o condamne la irealitate, pentru interesele unei lumi suprasensibile reale.
 
Acesta este modul în care a fost desfăşurată logica de către marii filosofi care au fost mistici. Dar întrucât ei, de obicei, luau drept garantată presupusa aprehensiune a emoţiei mistice, doctrinele lor logice au fost prezentate cu o anumită răceală şi au fost considerate de discipolii lor a fi cu totul independente de iluminarea bruscă din care s-au ivit.
 
Cu toate acestea, originea lor aderă la ele şi rămân - pentru a împrumuta un cuvânt folositor de la Santayana[2] - "maliţioase" cu privire la lumea ştiinţei şi la cea a simţului comun. Numai aşa ne putem da seama de suficienţa cu care filosofii au acceptat inconsistenţa doctrinelor lor, cu toate faptele comune şi ştiinţifice care păreau bine stabilite şi extrem de demne de încredere.
 
Logica misticismului prezintă, după cum este firesc, defectele inerente oricărui lucru maliţios. Impulsul către logică nu se simte, în timp ce starea mistică este dominantă, se reafirmă pe măsură ce starea se stinge, dar cu o dorinţă de a reţine aprehensiunea pe cale de a dispărea sau, cel puţin, de a demonstra că a fost aprehensiune şi că ceea ce pare să o contrazică este iluzie.
 
Logica ce apare astfel nu este cu totul dezinteresată sau sinceră şi este inspirată de o anume ură faţă de lumea zilnică la care urmează a fi aplicată. În mod firesc, o astfel de atitudine nu are tendinţa de a aduce cele mai bune rezultate. Toată lumea ştie că a citi un autor, doar pentru a-l respinge, nu este calea de a-l înţelege, iar a citi cartea Naturii cu convingerea că este în întregime iluzie este la fel de puţin probabil să ducă la o înţelegere. Dacă vrem ca logica noastră să găsească o lume comună inteligibilă, aceasta nu trebuie să fie ostilă, ci trebuie să fie inspirată de o acceptare autentică, ceea ce nu este de găsit, de obicei, printre metafizicieni.
 
Irealitatea timpului este o doctrină cardinală a multor sisteme metafizice, bazată frecvent, la nivel declarativ, cum am văzut deja la Parmenide, pe argumente logice, dar derivate iniţial, cel puţin de întemeietorii noilor sisteme, din certitudinea născută în momentul aprehensiunii mistice. După cum spune un poet persan sufit:  
Credinţa că ceea ce este real, în final trebuie să fie imuabil, este una foarte comună: a dat naştere noţiunii metafizice de substanţă şi găseşte, chiar şi acum, o satisfacţie complet nelegitimă în doctrine ştiinţifice, cum sunt conservarea energiei şi a masei.
 
Este dificil să distingem între adevăr şi eroare în această viziune. Argumentele pentru punctul de vedere că timpul este ireal şi că lumea simţurilor este iluzorie trebuie, cred eu, să fie privite ca eronate.
 
Cu toate acestea, există un sens - mai uşor de simţit, decât de enunţat - în care timpul este o caracteristică neimportantă şi superficială a realităţii. Trecutul şi viitorul trebuie recunoscute ca fiind la fel de reale ca şi prezentul, iar o anumită ieşire din sclavia faţă de timp este esenţială pentru gândirea filosofică. Importanţa timpului este mai mult practică decât teoretică, aflată mai degrabă în relaţie cu dorinţele noastre, decât în relaţie cu adevărul.
 
O imagine mai fidelă a lumii, consider eu, se obţine schiţând lucrurile ca intrând în fluxul timpului, dintr-o lume eternă aflată în afară, mai mult decât dintr-o viziune care priveşte timpul ca pe un tiran devorator a tot ce este. Atât în gândire, cât şi în sentiment, chiar dacă timpul ar fi real, a realiza lipsa lui de importanţă este poarta către înţelepciune.
 
Că aşa stau lucrurile se poate vedea imediat, dacă ne întrebăm de ce sentimentele noastre faţă de trecut sunt atât de diferite de sentimentele noastre faţă de viitor. Temeiul pentru această diferenţă este în întregime practic: dorinţele noastre pot afecta viitorul, dar nu şi trecutul, viitorul este într-o anume măsură supus puterii noastre, în timp ce trecutul este iremediabil stabilit.
 
Dar orice viitor va fi într-o zi trecut: dacă vedem cu adevărat trecutul acum, ar trebui ca atunci când era încă viitor să fi fost exact ceea vedem acum că este, iar ceea ce este acum viitor ar trebui să fie exact ceea ce vom vedea că este, atunci când va fi devenit trecut. Aşadar, diferenţa de calitate simţită între trecut şi viitor, nu este o diferenţă intrinsecă, ci numai o diferenţă în relaţie cu noi: pentru contemplaţia imparţială, ea încetează să existe.
 
Iar imparţialitatea contemplării este, în sfera intelectuală, aceeaşi virtute a dezinteresului care, în sfera acţiunii, apare ca dreptate şi altruism. Oricine vrea să vadă lumea cu adevărat, să se ridice în gândire deasupra tiraniei dorinţelor practice, trebuie să înveţe să depăşească diferenţa de atitudine faţă de trecut şi viitor şi să examineze întregul flux al timpului, în cadrul unei singure viziuni cuprinzătoare.
 
Modul în care, după cum mi se pare mie, timpul nu trebuie să intre în gândirea filosofică teoretică poate fi ilustrat prin filosofia care a devenit asociată cu ideea de evoluţie şi care este exemplificată de Nietzsche, pragmatism şi Bergson. Această filosofie, bazată pe dezvoltarea care a dus de la formele de viaţă inferioare până la om, vede în progres legea fundamentală a universului şi admite astfel diferenţa dintre timpuriu şi târziu în însăşi citadela perspectivei sale contemplative.
 
Nu vreau să intru în controversă cu istoria ei trecută şi viitoare despre lume, aşa ipotetică cum este. Cred însă că, în beţia unui succes rapid, s-a uitat mult din ceea ce se cere pentru o înţelegere adevărată a universului. Ceva din elenism, ceva şi din resemnarea orientală trebuie combinate cu grăbita autoafirmare occidentală, înainte de a putea trece de la ardoarea tinereţii la înţelepciunea matură a omului adult.
 
În ciuda apelurilor ei la ştiinţă, adevărata filosofie ştiinţifică, cred eu, este ceva mai laborios şi mai distant, adresându-se unor speranţe mai puţin mundane şi cerând o disciplină mai severă pentru practicarea ei cu succes...
 
Dar, pentru ca filosofia să ajungă la adevăr, este necesar mai întâi de toate ca filosofii să dobândească acea curiozitate intelectuală, dezinteresată, care caracterizează adevăratul om de ştiinţă. Cunoaşterea viitorului - care este genul de cunoaştere ce trebuie căutată, dacă vrem să ştim ceva despre destinul uman - este posibilă înăuntrul anumitor limite strânse.
 
Este imposibil de spus cât de mult pot fi lărgite limitele prin progresul ştiinţei. Dar evident că orice propoziţie despre viitor aparţine, prin conţinutul ei, unei ştiinţe particulare şi este de confirmat, dacă este cazul, prin metodele acelei ştiinţe.
 
Filosofia nu este o scurtătură către acelaşi gen de rezultate, ca cel al altor ştiinţe: dacă se vrea să fie un studiu autentic, trebuie să aibă un domeniu propriu şi să ţintească la rezultate pe care celelalte ştiinţe nu le pot nici confirma, nici infirma.
 
Evoluţionismul, bazându-se pe noţiunea de progres, care este schimbarea de la mai rău la mai bun, permite noţiunii de timp, mi se pare mie, să-i devină mai degrabă tiran decât slujitor şi pierde, în felul acesta, acea imparţialitate a contemplării, care este sursa a ceea ce este mai bun în gândirea şi simţirea filosofică.
 
Metafizicienii, după cum am văzut, au negat frecvent realitatea timpului în totalitate. Nu vreau să fac acest lucru, vreau numai să păstrez perspectiva mentală care a inspirat negarea, atitudinea care, în gândire, consideră trecutul ca având aceeaşi realitate ca prezentul şi aceeaşi importanţă ca viitorul.
 
"În măsura în care", spune Spinoza, "mintea concepe un lucru după dictatul raţiunii, ea va fi la fel de afectată, dacă ideea este cea a unui lucru viitor, trecut sau prezent". Consider că ceea ce lipseşte din filosofia bazată pe evoluţie este această concepţie a dictatului raţiunii.