Spectacolul propagandei

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Intenţionalitate. Primele intenţii ale comuniştilor români de a subordona presa intereselor lor politice şi de a transforma majoritatea (ulterior totalitatea) vectorilor mediatici existenţi în tribune de propagandă s-au manifestat imediat după 23 august 1944. Atunci, ziarele comuniste Scînteia şi România liberă au declanşat virulente campanii de demonizare şi intimidare îndreptate nu numai împotriva demnitarilor fostului regim antonescian, acuzaţi de hitlerism, dar şi împotriva gazetarilor lideri de opinie naţionalişti, neafiliaţi simpatiilor de stânga (Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Ilie Rădulescu etc.). A urmat Decretul-lege 102 din 12 februarie 1945 privind epurarea presei de ziariştii etichetaţi fascişti sau hitlerişti, în fapt jurnaliştii ostili comuniştilor, iar pe 29-30 august 1945 gazetarii de stânga s-au constituit în Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USASZ) sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu (Petcu, 1999, pp. 156-158). După ce problema liderilor de opinie din vechiul regim a fost rezolvată prin "Procesul ziariştilor naţionalişti" din 22 mai - 4 iunie 1945 (Opriş, 1999), soldat cu ani grei de închisoare, cel de-al doilea congres al USASZ, desfăşurat în octombrie 1947, condamna deja cu vehemenţă toate formele de cultură occidentală decadentă şi intrată în putrefacţie. "Anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activităţi editoriale prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor şi fabricilor de hârtie, la care se adăuga o nouă lege pentru editarea şi difuzarea cărţii care o înlocuia pe cea din 1946." (Petcu, 1999, p. 166) Principalul organ represiv de cenzură şi control al presei din 1948 şi până la desfiinţarea sa prin decret la 24 decembrie 1977 a fost Comitetul (apoi Direcţia) General pentru Presă şi Tipărituri subordonat încă din 1949 Consiliului de Miniştri (Denize, 2009, p. 43). Locul acestei temute instituţii a fost luat de mult mai subtilul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, înfiinţat încă din 1971 şi reorganizat, conform noilor atribuţii şi subordonări de partid, tot prin decret prezidenţial, la 28 noiembrie 1977. Legea Presei din RSR nr. 3 din 28 martie 1974, împreună cu decretele Consiliului de Stat privind reorganizarea Radioteleviziunii Române (nr. 473 din 1977) şi a Agenţiei Române de Presă (nr. 474 din 1977), legiferau fără nicio nuanţă liberală obligaţiile propagandistice ale întregii mass-media române intrată în subordinea directă a CC al PCR, precum şi condiţia, devenită legală, a jurnaliştilor de activişti / propagandişti ai partidului comunist.

Accesibilitatea. Accesul oricărui cetăţean român la presa comunistă a fost nelimitat, uneori chiar obligatoriu (vezi şedinţele de lectură a presei la care participau militarii în termen), fiind determinat de următoarele condiţii specifice unui stat comunist: eliminarea printr-o cenzură strictă sau diminuarea prin bruiere radio a tuturor surselor de informare ostile, concurente sau necontrolate de putere, subvenţionarea de către statul comunist a costurilor tuturor publicaţiilor (fiind eliminată orice fel de presă privată), abonamentelor de radio şi televiziune şi, nu în ultimul rând, crearea de către partidul ce luase proporţii de masă (circa 4 milioane de membri) a unei obligativităţi politice de consum al respectivelor ziare, reviste, transmisiuni radio sau de televiziune. Scînteia, foarte asemănătoarele Scînteia tineretului şi România liberă ajunseseră în anii '80 la un conţinut prefabricat propagandistic, la tiraj de masă şi la lectură obligatorie pentru toţi membrii de partid, dar şi pentru cei de sindicat sau UTC, comparabile doar cu profilul şi circulaţia jurnalului nazist Völkischer Beobachter, editat de Joseph Goebbels în "anii de glorie" ai celui de-al Treilea Reich.

Exploatare propagandistică. Încă de la înfiinţare, la congresul PMR din 21-23 februarie 1948, Direcţia / Secţia de Propagandă şi Agitaţie a avut în structura sa un sector / birou de presă. Acest birou de presă, conform hotărârilor şedinţei Biroului Politic al PMR din 10 martie 1950, cuprindea principalele funcţii de conducere din structura ziarelor centrale (Scînteia, Scînteia tineretului, Contemporanul, Lupta de clasă, Viaţa sindicală, Flacăra), precum şi a agenţiei naţionale de ştiri Agerpres şi a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (Denize, 2009, p. 34). În consecinţă, funcţia propagandistică a presei devenea similară cu o sarcină de partid. De altfel, încă din 6 mai 1948, într-un articol publicat în Scînteia de propagandistul-şef al partidului, Leonte Răutu, sub titlul Arma cea mai ascuţită a partidului, presa sovietică era identificată ca model de referinţă pentru cea română, chezăşia succeselor acesteia fiind conducerea ei de către partidul comunist (Denize, 2009, p. 111). În anii '50, propaganda comunistă prin presă s-a făcut în mare măsură prin coerciţia psihică şi instituţională exercitată asupra ziariştilor şi redacţiilor de către Secţia de Propagandă şi Agitaţie a PMR, simultan cu represiunea mediatică creată de un puternic sistem instituţional de control şi cenzură. În 1958, în Contemporanul nr. 17 din mai 1958, sub semnătura lui Radu Popescu, se afirma fără echivoc: "Cauza Pravdei e cauza tuturor popoarelor lumii" şi "...dacă în paginile presei comuniste fâlfâie laolaltă aripile poeziei, filozofiei, propagandei şi râsului, în făptura gazetarului comunist s-au îmbinat trăsăturile eroului, ale omului politic şi soldatului..." (Petcu, 1999, p. 175). Acest portret, dincolo de bombastica exprimării, nu diferă în fond de cerinţele legale ale ziaristului stipulate în Legea Presei din 1974. Relaxarea ideologică din anii '60 nu a însemnat că mass-media din România populară şi, după 1965, socialistă, nu a continuat să facă propagandă comunistă atât prin presa scrisă centrală şi locală, cât şi pe posturile de radio şi televiziune, în conformitate cu comenzile politice ale partidului comunist, ci doar că a fost permisă şi apariţia unor materiale care, fără a fi ostile regimului, erau apolitice şi neîmbibate ideologic.

Reluarea ofensivei propagandistice a regimului comunist asupra poporului român prin toate canalele mediatice existente s-a produs în condiţii legale, după emiterea Legii Presei nr. 3 din 1974. Astfel, potrivit articolului 1 al acestei legi, presa avea menirea "să militeze permanent pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste, iar la articolul 2 se prevedea fără echivoc: "Presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român - forţa politică conducătoare a întregii societăţi din Republica Socialistă România." Logica şi bunul-simţ comunist nu au identificat nicio contradicţie între prevederile anterioare şi cea de la articolul 3, care stipula că: "Libertatea presei constituie un drept fundamental consfinţit prin Constituţie." Potrivit aceleiaşi logici comuniste, conform articolului 67, "libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi celelalte legi, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, moralei socialiste", fiind interzisă publicarea unor materiale care "propagă concepţii fasciste, obscurantiste, antiumanitare, fac propagandă şovină, îndeamnă la ură de rasă sau naţională, la violenţă ori lezează sentimentele naţionale" (prevedere care nu s-a aplicat în cazul multor articole ale revistei Săptămâna conduse de Eugen Barbu, volumului de versuri Saturnalii al lui Corneliu Vadim Tudor şi nici articolelor şi cărţilor cu mesaj şovin şi antimaghiar al istoricilor Muşat şi Ardeleanu, apărute în anii '80). Ziaristul avea însă datoria, potrivit articolului 40, "să slujească cu devotament cauza socialismului şi comunismului, să lupte pentru aplicarea în viaţă a politicii interne şi internaţionale a partidului şi statului". Deşi existenţa cenzurii era negată oficial, articolul 83 al Legii Presei comuniste condiţiona introducerea în ţară şi difuzarea presei străine de obţinerea unei autorizaţii, fiind interzisă presa străină care contravenea prevederilor art. 67. După doar trei ani, în 1977, Legea Presei avea să fie amendată prin Decret al Consiliului de stat nr. 471, care condiţiona editarea organelor de presă de o autorizaţie înregistrată la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

Sporirea gradului de subordonare politică a presei prin intermediul unor prevederi legale şi creşterea în acest fel a presiunii propagandistice pot fi identificate şi în cele două decrete ale Consiliului de Stat, din 1971 şi 1977, privind funcţionarea Comitetului de Stat al Radiodifuziunii, respectiv a Radioteleviziunii Române. Astfel, potrivit Decretului 302 din 1971, Comitetul de Stat al Radiodifuziunii avea sarcina de a înfăptui politica partidului şi statului şi de a contribui la educarea comunistă, patriotică a întregului popor (cf. art. 1). Preşedintele acestui organism era numit prin decret al Consiliului de Stat şi avea rang de ministru, întreaga activitate fiind coordonată de proaspăt înfiinţatul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste. În 1977, Decretul 473 stabilea la articolul 5 că Radioteleviziunea Română este un "organ de partid şi de stat care îşi desfăşoară activitatea sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi a Consiliului de Miniştri", iar potrivit articolului 14, "preşedintele Consiliului Naţional al Radioteleviziunii este un secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi se numeşte prin decret prezidenţial". În aceste condiţii, programele de televiziune şi radio au devenit din ce în ce mai îmbâcsite ideologic, dominant şi obsesiv propagandistice, urmărind "educarea comunistă, revoluţionară a oamenilor muncii, în spiritul politicii Partidului Comunist Român, contribuind la cultivarea patriotismului şi internaţionalismului socialist, a răspunderii fiecărui cetăţean faţă de interesele generale ale societăţii, faţă de cauza apărării cuceririlor socialiste, a libertăţii, independenţei şi suveranităţii patriei noastre" (Decret 473 din 24 decembrie 1977, art. 7, lit. f). Efectele propagandei comuniste prin presă, deşi negate vehement de agenţii ei, s-au resimţit mult timp după căderea regimului comunist, atât în judecata oamenilor simpli privind responsabilităţile şi "păcatele" presei postdecembriste, cât şi în iniţiativele legislative ale unor politicieni. Încercările de refacere parţială a sistemului de cenzură şi intimidare au început în 1990, la iniţiativa senatorilor Moiş şi Plătică, au continuat în iunie 2002 cu ministrul PSD al apărării şi viitor europarlamentar, Ioan Mircea Paşcu, cu al său proiect de lege privind dreptul la replică, pentru ca, în 2010, liberalul Ioan Ghişe să propună o lege a jurnalistului care instituia "delictul de presă".

Exemple. Presa scrisă. În 1950, materialele publicate în presă, îndeosebi sub formă de comentarii scrise de liderii comunişti sau de propagandiştii de partid, vizau îndoctrinarea populaţiei cu "lupta pentru pace, educaţia internaţionalistă, patriotică, antiimperialistă a maselor", cu accent pe "cultivarea dragostei şi ataşamentului oamenilor muncii faţă de Uniunea Sovietică şi tovarăşul Stalin" simultan cu "acţiunile de demascare a agresorilor imperialişti americano-englezi şi împotriva bandei fasciste de asasini şi spioni a lui Tito" (Denize, 2009, pp. 98-99). În 1951 a fost elaborat şi aprobat de Biroul Politic al PMR chiar şi un "Regulament de funcţionare a aparatului de corespondenţi proprii ai ziarului Scînteia în regiuni şi raioane" prin care aceştia primeau o serie de atribuţii concrete privind conţinutul propagandistic al materialelor elaborate de ei în teritoriu, primind în schimb, la propunerea redactorului-şef al Scînteii, Sorin Toma, privilegiile aferente statutului de membri ai nomenclaturii PMR (Denize, 2009, pp. 107). În anii '80, "lectura atentă a presei evidenţiază rolul acesteia în procesul de alienare a individului, de îndepărtare a acestuia de marile probleme sociale şi de marile adevăruri ale lumii în care trăia. Regimul politic comunist a folosit mass-media ca instrument de difuzare a directivelor puterii politice, de mobilizare a cetăţenilor, având ca obiectiv, pe termen lung, îndoctrinarea maselor şi edificarea profilului omului nou" (Roşca, 2006, p. 143). În acest scop, presa comunistă a utilizat următoarele formule propagandistice: lozincile cu caracter mobilizator ("Ţării mai mult ţiţei, mai multe gaze naturale", "Toate investiţiile - la termen în funcţiune"); îndemnuri şi chemări la muncă, economie, întrecere socialistă pentru depăşirea planului; urări şi omagii; publicarea integrală a tuturor cuvântărilor "magistrale" ale lui Ceauşescu, a documentelor oficiale ale partidului (Hotărâri, Comunicate, Apeluri, Decrete prezidenţiale, Chemări), a telegramelor şi scrisorilor de felicitare, mulţumire şi adeziune adresate de şi către Ceauşescu; alocarea de spaţii editoriale largi pentru relatarea vizitelor de lucru (interne) sau de stat (externe) ale lui Ceauşescu, primirile curente sau la nivel înalt şi, nu în ultimul rând, editarea de numere întregi de ziare dedicate sărbătoririi zilelor de naştere ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu (26, respectiv 7 ianuarie), sau a unor evenimente istorice acceptate politic (1 Decembrie, 24 Ianuarie, 9 Mai, 8 Mai, 23 August, 1 Mai, 8 Martie). Chiar şi aparent apolitica presă sportivă a fost înregimentată chiar din primii ani ai "puterii populare" în sistemul propagandei comuniste, deoarece sportul de masă era privit de comuniştii români, potrivit modelului bolşevic, ca fiind un mod relativ facil de control al energiilor populare şi mai ales al timpului liber al tineretului. În 1944, după lovitura de palat, atunci când a apărut primul număr al ziarului Sportul popular, editat de UTC-ul condus de Nicolae Ceauşescu, acesta a semnat editorialul în care erau creionate valenţele politice atribuite sportului: "Până acum sportul a fost un lux, de care masele întregi ale tineretului nu s-au putut bucura. Fasciştii au folosit sportul pentru a pregăti tineretul pentru războiul lor criminal şi banditesc. În România democrată sportul trebuie să fie la îndemâna maselor largi ale tineretului, care trebuie sprijinite atât de stat, cât şi de întreprinderi." (apud Betea, 2012, p. 285) "În mod cu totul special trebuie reţinută absenţa faptului divers din paginile Scînteii şi prezenţa moderată a acestuia în România liberă şi Scînteia tineretului. (...) Spre deosebire de Scînteia, celelalte publicaţii - Scînteia tineretului, România liberă, Informaţia, Flacăra, Femeia exploatau naraţiunea şi efectele de adevăr în anumite pagini tematice sau rubrici." (Roşca, 2006, pp. 144-187). Funcţia "narcotizantă" a presei de propagandă comunistă era îndeplinită şi de limbajul oficial-instituţional-festiv prin care erau acoperite frecventele ediţii de ziar sau emisiuni festive sau tematice, proliferând astfel aşa-numita "limbă de lemn". De altfel, printr-o îndelungată utilizare obligatorie, limba de lemn citită sau rostită zilnic a intrat în reflexele de exprimare atât ale cetăţenilor obişnuiţi, cât şi, mai ales, ale liderilor politici postdecembrişti proveniţi din eşalonul doi sau trei al fostei puteri comuniste.

Radioul. Anii '70 pot fi consideraţi ca simptomatici din punctul de vedere al propagandei comuniste şi al controlului ideologic exercitat asupra mass-mediei: deceniul a debutat prin acea aparentă relaxare produsă la sfârşitul anilor '60, a continuat cu ascensiunea spre puterea totală în stat a lui Nicolae Ceauşescu după lansarea "Tezelor din iulie 1971" şi învestirea sa ca preşedinte şi s-a încheiat cu ascensiunea irepresibilă a cultului personalităţii dictatorului, asociată cu un naţionalism-comunism din ce în ce mai intolerant. Simpla denumire a programelor de radio şi a ciclurilor de emisiuni difuzate pe calea undelor cu acoperire pe toată suprafaţa României socialiste în anii '70 ilustrează această evoluţie. Astfel, în noiembrie 1970, în cadrul emisiunilor "Memoria pământului românesc" se discutau doar teme legate de istoria PCR, iar la începutul lui mai 1971 se transmiteau în direct ediţii speciale de la adunarea festivă consacrată sărbătoririi semicentenarului PCR. În 1972 a început difuzarea - intrată apoi în obişnuinţă - a emisiunilor dedicate întâmpinării conferinţelor şi congreselor partidului comunist, ceea ce varia fiind doar lozincile tematice definitorii: "Oamenii muncii participanţi la elaborarea şi adoptarea deciziilor"; "Planul economic - un tot unitar"; "Conştiinţa patriotică în acţiune"; "Azi în România. Carte radiofonică de reportaj". La finalul anului 1972, în decembrie, se transmitea o suită de emisiuni cu titlul "Să urce naţiunea spre comunism în zbor", o antologie a poeziei patriotice româneşti. Ziua naţională, 23 August, era celebrată în 1973 la radio prin emisiuni ale căror generice prefigurau deja cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, aflat încă în faza incipientă: "A fi comunist"; "Destinul nostru merge în pas cu ţara"; "Pagini din biografia unui erou"; "Omagiu partidului şi patriei socialiste"; "Istoria confirmă socialismul şi destinul României contemporane". În septembrie 1974 erau transmise emisiuni consacrate documentelor Congresului al XI-lea al PCR, având următoarele devize: "Programul partidului - amplă şi mobilizatoare perspectivă a dezrobirii patriei socialiste"; "Înalta răspundere pentru destinele ţării"; "Literatura în lumina programului Partidului" despre personaje şi cărţi reprezentative inspirate din faptele eroice din prezent. În februarie 1975, în întâmpinarea alegerilor de la 9 martie, au fost create emisiuni specifice: "Carnet de alegător"; "Realizări edilitare şi gospodăreşti"; "Carnet cotidian"; "Deputata noastră"; "Să treacă în frunte cei mai buni"; "Noi pentru viitor votăm cu ţara"; "Alegerile - expresie a democraţiei socialiste"; "Aleşii noştri, aleşii naţiunii socialiste", iar în luna iulie a aceluiaşi an oferta emisiunilor radiofonice de propagandă şi îndoctrinare comunistă era diversificată prin: "Om lângă om, partid, popor" - moment poetic; "Partidul - glasul biruitor al României"; "Colectivul de muncă - forţă şi imbold"; "Oameni şi fapte ale actualităţii noastre socialiste". Primul Congres al Culturii şi Educaţiei Socialiste din 1976 a fost punctat radiofonic prin emisiunile "Modul de viaţă - comuniştii" şi "Bogat bilanţ al creaţiei literare a ultimilor ani", după care, începând din 1977, a început transmiterea regulată a spectacolelor Festivalul Naţional al Educaţiei şi Culturii Socialiste - "Cântarea României". Tot în 1977, pe 26 ianuarie, Programul 3 a transmis spectacolul de poezie şi cântece patriotice "Trăim în miezul unui ev aprins" în cinstea zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, în timp ce emisiunea "Memoria pământului românesc" din 15 februarie era dedicată amintirii eroicelor lupte din ianuarie-februarie 1933 conduse de PCR. Nu putea să nu fie mediatizată in extenso principala oportunitate propagandistică internaţională a României socialiste prin transmisiuni directe ale Festivalului European al Prieteniei desfăşurat în iunie 1977 la Bucureşti. Ziua de 23 August a anului 1978 era cinstită prin emisiuni axate pe ideea de unitate în jurul PCR: "Pământ al unităţii şi frăţiei"; "Propunem, decidem, înfăptuim"; "Judeţele ţării pe traiectoria dezvoltării multilaterale"; "August anotimp al libertăţii"; "Programul partidului - programul poporului"; "Partidul - exponent al intereselor fundamentale ale naţiunii române". Programul I al Radiodifuziunii române transmitea în iunie 1979 emisiunea "Radioprogramul satelor", care prezenta viaţa rurală românească ,,la 35 de ani de la eliberarea satelor". Programul mai cuprindea şi reportaje despre activitatea consiliilor unice agroindustriale, investiţiile în agricultură şi căminul cultural sătesc. În preajma zilei naţionale, pe 22 august 1979, era elogiată opera teoretică, gândirea social-politică a preşedintelui Nicolae Ceauşescu în emisiunea "Demiurg al României contemporane", pentru ca în luna noiembrie a aceluiaşi an emisiunea "Semnături în contemporaneitate" să îndemne la realegerea în funcţia de secretar general a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, totul culminând cu emisiunea din decembrie "Mobilizare exemplară - efort maxim pentru înfăptuirea Hotărârilor Congresului al XII-lea".

Televiziunea naţională. Prima emisiune de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 - 1 ianuarie 1957, fiind transmisă din primul sediu al Televiziunii, aflat pe strada Molière din cartierul Floreasca, iar antena şi emiţătorul de 22 KW pe Casa Scînteii. Televiziunea a devenit un mediu preferat de propagandă comunistă abia la sfârşitul anilor '70, odată cu dezlănţuirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Până atunci însă, propaganda oficială transmisă la televizor se încadrase în limitele bunului-simţ, românii, cei care-şi puteau permite un televizor sovietic alb-negru, fiind vrăjiţi de transmiterea recitalului lui Yves Montand de la Sala Floreasca din 1957, a aselenizării din iulie 1969, comentată de Andrei Bacalu, şi, mai ales, de concertele în direct ale Festivalului Cerbul de Aur de la Braşov din 1968 şi până în 1971. Dacă până în acest moment programele televiziunii s-au extins (în 1968 s-a introdus programul 2) şi emisiunile sale au devenit din ce în ce mai relaxate, după 1978 au apărut primele reduceri progresive de program sub pretextul economisirii de energie, simultan cu intensificarea exponenţială a presiunii propagandistice şi ideologice devenită evidentă în toate emisiunile. Reducerea programelor de televiziune a devenit dramatică după 20 ianuarie 1985, atunci când a fost eliminat programul 2 şi s-a trecut la doar două ore de emisie, de luni până vineri, de la orele 20:00 la 22:00, din care cea mai mare parte era dedicată cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Chiar şi la miezul nopţii, la trecerea dintre ani, atunci când toate televizoarele erau deschise pe unicul program, deşi cei mai mulţi români nu erau atenţi la micul ecran, propaganda ceauşistă era nelipsită, obsedantă. Astfel, la Revelionul din 1986, programul TV arăta astfel: "23:40 - Mesajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, secretarul general al Partidului Comunist Român; 00:00 - Hora Unirii; 0:05 - Cântec de urare: La mulţi ani, iubit conducător!; 0:07 - Românie, vatră dragă, la mulţi ani! Cântec colectiv interpretat de aproape toţi marii interpreţi de muzică populară; 0:10 - Muzică uşoară. Să trăieşti mlădiţă a neamului meu, Cântăm pacea lumii." Propaganda ceauşistă la televizor din anii '80 a devenit de nesuportat, având în cele din urmă un efect contrar celui urmărit. Emisiuni precum "Ctitorii ale Epocii de Aur", "Democraţia muncitorească, revoluţionară, în acţiune", "Tineretul, participant activ la adoptarea deciziilor şi la înfăptuirea lor", "Localităţile ţării în strategia dezvoltării economico-sociale", "Partidului erou - cântul inimilor noastre. Emisiune literar-muzicală", "Fapte de eroi ai muncii şi vieţii socialiste" sau "Mândria de a fi cetăţean al României socialiste", "Documentar pe teme de istorie", "Din marea carte a patriei", "Istoria anilor eroici", "Normele eticii şi echităţii socialiste în acţiune", "Occident '88" şi "Lumea contemporană şi confruntările de idei", alternate doar cu la fel de megalomanic-propagandisticele transmisiuni ale spectacolelor "Cântarea României" şi cu obsedantul Telejurnal (cu figurile sobre şi înţepenite ale crainicilor săi, Petre Popescu - politică internă, Paul Şoloc, Cornelius Roşiianu - social şi economic, Florian Mitu, Nicolae Melinescu - politică externă), toate acestea au cronicizat revolta mocnită a românilor şi au adâncit prăpastia dintre privilegiaţii regimului, pe de o parte, şi restul populaţiei, pe de altă parte. "Cu doar trei ore de program TV, şi acelea mustind de realizările Epocii de Aur, românii şi-au petrecut ultimii ani ai comunismului cu mâna pe acordul fin al televizorului ca să mai scoată din puricii care blurau imaginile transmise de ruşi, unguri, bulgari şi sârbi, uneori şi de la sute de kilometri distanţă. În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte doar de 3 ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau câteva ore după-amiaza sâmbăta şi duminica. În zilele săptămânii, unicul canal al televiziunii naţionale avea program doar între orele 19 şi 22, program care, între cele două telejurnale, conţinea cuvântări ale lui Ceauşescu şi reportaje despre măreţele realizări de la noi şi / sau din alte ţări comuniste. Rareori câte un film, iar desene animate erau doar sâmbătă şi duminica. (...) Se crease o adevărată industrie a acestor dispozitive, oamenii cumpărau amplificatoare din comerţ, pe care le adaptau apoi să prindă posturile TV din Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria." (Diac, 2009).

Televiziunea militară. Prima emisiune de televiziune în care era vorba exclusiv despre armata română a avut loc duminică 30 martie 1968, ca urmare a unui ordin dat de Nicolae Ceauşescu Direcţiei Politice Superioare din Armată - DPSA (precursoarea CPSA), condusă pe atunci de generalul Ion Coman (n. 1926), prin care dictatorul cerea "să vadă la televizor ceva cu militari". Pentru că emisiunea care a durat doar 15 minute a plăcut, Ceauşescu a dat imediat ordinul: "Faceţi emisiuni săptămânale!" Astfel, a fost înfiinţată în cadrul DPSA "Secţia de Radio şi Televiziune", integrată profesional în Departamentul Emisiunilor pentru Tineret din cadrul Radio-Televiziunii Naţionale. Începând din octombrie 1968, în fiecare duminică, la ora 12:30, emisiunea De strajă patriei a fost nelipsită din grila de programe a televiziunii, chiar şi în perioada de aberantă austeritate şi cenzură din anii 1984-1989, când emisia postului naţional fusese redusă la doar câteva ore. Totuşi, în 1987, timp de şapte luni, De strajă patriei a fost scoasă din grila de programe. Începând din vara lui 1990, emisiunea s-a numit Pro Patria. Noua echipă Pro Patria s-a format pe data de 19 ianuarie 1990 dintr-un vechi nucleu de ofiţeri provenind din De strajă patriei, la care s-a adăugat un corp tânăr de profesionişti din Televiziunea naţională, pe care noul redactor-şef, maiorul Valeriu Pricină, i-a convins să îmbrace haina militară şi să lucreze în studiourile de la etajul patru al Cercului Militar Naţional. Până la constituirea la 31 octombrie 1993 a Direcţiei de Informare şi Relaţii Publice a Ministerului Apărării Naţionale, "Redacţia Emisiunilor Militare de Radio-TV" a fost subordonată direct ministrului apărării naţionale. În perioada 1969-1989, din cele 30 de minute ale emisiunii De strajă patriei doar aproximativ 10 reprezentau material filmat pe teren, restul fiind realizat în studioul A din vechiul sediu al Televiziunii naţionale din Bucureşti, strada Molière, sub forma interviurilor sau a meselor rotunde. Până în 1977, aceste dezbateri (precursoare ale talk-show-urilor) se făceau în direct pe platou, desigur, după minuţioase pregătiri şi repetiţii prealabile. Datorită inevitabilelor "scăpări" ale unor invitaţi, neconforme cu linia politică comunistă a momentului, timp de trei ani doar prezentările crainicului au continuat să mai fie transmise în direct. După 1980, tot ceea ce era transmis pe post era înregistrat şi aprobat în prealabil, trebuind să capete - ca orice altă emisiune a televiziunii - viza ideologică. Educaţia patriotic-ostăşească, ordinea şi disciplina militară, dar şi unele abordări cultural-istorice, toate acordate la dogmele ideologice comuniste ale epocii, constituiau subiectele de bază ale emisiunii De strajă patriei. Realitatea dură a vieţii din unităţile militare, din poligoane sau de pe şantierele naţionale trebuia cosmetizată, sau chiar denaturată - la fel ca tot ceea ce putea fi dat publicităţii în acei ani - pentru că altfel nu ar fi primit niciodată viza cerberilor ideologici din Consiliul Politic Superior al Armatei (condus de generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu), din Televiziune sau din CC al PCR. Despre "evenimentele deosebite" care aveau loc pe atunci, de pildă dezertări, accidente mortale, practici neregulamentare, abuzuri (clasificate în acea vreme drept informaţii secrete), presa militară putea face doar aluzie, sub forma apelului la respectarea normelor de protecţie a muncii şi întărirea ordinii şi disciplinei. Pentru zilele de 9 Mai, 23 August, 25 Octombrie şi 26 ianuarie trebuiau realizate şi filmate acele megalomanice spectacole-mamut în aer liber, cu mii de figuranţi şi programe structurate politic, care trebuiau vizionate şi aprobate de nenumărate ori.

După 1990, emisiunea militară de televiziune Pro Patria a cunoscut, la fel ca întreaga mass-medie românească, frenezia libertăţii de exprimare şi pionieratul adaptării la noi formule publicistice de televiziune. Caracteristic pentru prima jumătate a anilor '90 a fost tonul patetic şi grav al majorităţii reportajelor, interviurilor, consemnărilor, meselor rotunde realizate în redacţia condusă de colonelul Valeriu Pricină, unele purtând controversate accente polemice naţionaliste, ce mărturiseau o orientare de sorginte protocronistă: Triunghiul vitalităţii, Seism după seism în cultura română, Ce ne uneşte, ce ne dezbină, emisiuni având invitaţi angajaţi deja pe o linie naţionalistă, precum Paul Anghel (fostul redactor-şef al ziarului Tribuna României), istoricul Gheorghe Iscru, Mihai Ungheanu, recuperaţi din vechea gardă comunistă, dar repudiaţi de noua castă culturală postdecembristă. Alte emisiuni de tip talk-show moderate tot de colonelul Valeriu Pricină conţineau comentarii acide despre anumite cărţi (de exemplu, Istorie şi mit în conştiinţa românească, de Lucian Boia, a fost virulent criticată), fiind combătute şi acele articole din mass-media civilă care aduceau acuze unor ofiţeri şi generali implicaţi în evenimentele din decembrie 1989, chiar dacă Pro Patria a luat atitudine în 1996 împotriva prezentării lui Nicolae Militaru în uniformă de general la televiziune pe post de candidat la preşedinţie. În general, o caracteristică a emisiunilor Pro Patria din anii 1990-1995 a fost apărarea de pe toate poziţiile a rolului armatei în noua societate. Nu au lipsit din sumarele emisiunii militare de televiziune nici materialele documentare referitoare la armatele străine sau ample interviuri cu personalităţi militare străine (desigur, laudative la adresa armatei române) în contextul participării unor contingente militare româneşti la misiuni internaţionale sau la aplicaţii NATO / PfP. Mai mult decât atât, redactorii, cameramanii şi editorii de imagine ai redacţiei au avut o contribuţie însemnată la intensa campanie pro-NATO a României din prima jumătate a anului 1997. În timpul ministeriatului lui Gabriel Oprea la Apărare, emisiunea Pro Patria a fost realizată, pe acelaşi ton festivist şi laudativ ce i-a fost mereu caracteristic, de câteva reporteriţe aduse de la B1TV, care au primit gradul de ofiţer pentru a desfăşura o propagandă anostă şi primitivă în beneficiul exclusiv al ministrului şi al preşedintelui în funcţie.