Cosmos

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Cosmosul este tot ceea ce există, tot ceea ce a existat sau va exista vreodată. Cele mai firave contemplări ale Cosmosului ne incită: simţim o furnicătură pe şira spinării, rămânem fără glas şi ne cuprinde senzaţia vagă, ca o amintire îndepărtată, a unei căderi din înalt. Ştim că ne apropiem de cel mai mare dintre mistere.

Dimensiunea şi vârsta Cosmosului depăşesc înţelegerea umană. Minuscula noastră locuinţă planetară este pierdută undeva între imensitate şi eternitate. Din perspectivă cosmică, majoritatea preocupărilor umane par neînsemnate şi chiar frivole. Şi totuşi specia noastră este tânără, curioasă şi curajoasă şi promite mult. În ultimele milenii am făcut cele mai uimitoare şi neaşteptate descoperiri asupra Cosmosului şi a locului pe care îl ocupăm în el, iar faptul de a urma firul acestor explorări este cu adevărat captivant. Acestea ne amintesc că oamenii au evoluat pentru a admira ceea ce îi înconjoară, că faptul de a înţelege este o bucurie, că cunoaşterea este o cerinţă esenţială pentru supravieţuire. Cred că viitorul nostru depinde de gradul în care înţelegem acest Cosmos în care plutim ca un fir de praf în cerul dimineţii.

Aceste explorări au necesitat deopotrivă scepticism şi imaginaţie. Imaginaţia ne va purta de multe ori spre lumi care nu au existat niciodată. Dar fără aceasta nu putem merge nicăieri. Scepticismul ne permite să deosebim fantezia de realitate, să ne testăm propriile speculaţii. Bogăţia Cosmosului depăşeşte orice măsură - este plin de fapte elegante, de interrelaţii splendide, de un mecanism subtil al cutremurării.

Suprafaţa Pământului este malul oceanului cosmic. De aici am învăţat majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem. Recent, ne-am aventurat puţin pe mare, suficient cât să ne afundăm degetele de la picioare sau, cel mult, să ne udăm gleznele. Apa pare să fie ademenitoare. Oceanul ne cheamă. O parte din fiinţa noastră ştie că acesta este locul din care am venit. Vrem să ne întoarcem. Nu cred că aceste aspiraţii sunt ireverenţioase, deşi i-ar putea deranja pe zei, oricare ar fi ei.

Dimensiunile Cosmosului sunt atât de mari, încât recursul la unităţi familiare de distanţă, cum ar fi metrii sau kilometrii, alese pentru utilitatea lor pe Pământ, nu ne-ar folosi la nimic. În locul acestora, măsurăm distanţa cu viteza luminii. Într-o secundă, o rază de lumină călătoreşte aproape 300.000 de kilometri sau de zece ori în jurul Pământului. Distanţa de la Soare la Pământ o traversează în opt minute. Putem spune astfel că Soarele se află la o distanţă de opt minute lumină. Într-un an, lumina traversează aproape zece bilioane de kilometri de spaţiu. Această unitate de lungime, distanţa pe care lumina o parcurge într-un an, este numită an-lumină. Nu măsoară timp, ci distanţe - distanţe enorme.

Pământul este un loc, dar nu este în nici un caz unicul loc. Nu este nici măcar un loc obişnuit. Nici o planetă sau stea sau galaxie nu poate fi obişnuită, fiindcă cea mai mare parte din Cosmos este goală. Singurul loc obişnuit este vidul rece, vast şi universal, noaptea perpetuă a spaţiului intergalactic, un loc atât de ciudat şi pustiu, încât, prin comparaţie, planetele, stelele şi galaxiile par dureros de rare şi preţioase. Dacă am fi fost aruncaţi în Cosmos la întâmplare, probabilitatea să nimerim pe sau lângă o planetă ar fi mai scăzută decât unu din un miliard de bilioane de bilioane (unu urmat de 33 de zerouri). În viaţa cotidiană, o astfel de probabilitate este descurajantă. Lumile sunt astfel preţioase.

Dacă adoptăm o perspectivă intergalactică, am vedea, împrăştiaţi ca spuma mării pe valurile spaţiului, cârcei de lumină slabi şi fragili. Aceştia sunt galaxiile. Unele sunt călătoare singuratice; majoritatea populează roiuri, cuibărindu-se laolaltă şi rătăcind veşnic în marea beznă cosmică. Avem înaintea noastră Cosmosul la cea mai mare scară pe care o cunoaştem. Ne aflăm în tărâmul nebuloaselor, la opt miliarde de ani-lumină de Pământ, la jumătate de drum faţă de marginea universului cunoscut.

O galaxie este alcătuită din gaz şi praf şi stele - miliarde şi miliarde de stele. Fiecare stea ar putea fi un soare pentru cineva. Într-o galaxie se află stele şi lumi şi, poate, o abundenţă de lucruri vii şi fiinţe inteligente şi civilizaţii ce călătoresc în spaţiu. Dar din depărtare, o galaxie îmi aminteşte mai mult de o colecţie de obiecte strânse cu dragoste: scoici, poate, sau corali, producţii ale Naturii ce lucrează de atâţia eoni în oceanul cosmic.

Există cam o sută de miliarde de galaxii, fiecare având în medie o sută de miliarde de stele. În toate galaxiile există probabil tot atâtea planete câte stele, [...] zece miliarde de bilioane. În faţa unor astfel de cifre copleşitoare, care este probabilitatea ca o singură stea obişnuită, Soarele, să fie însoţită de o planetă locuită? De ce am fi noi cei norocoşi, noi care suntem ascunşi într-un colţ uitat al Cosmosului? Mie mi se pare cu mult mai probabil că universul este plin de viaţă. Dar noi, oamenii, nu ştim încă. Abia ne începem explorările. De la opt miliarde de ani-lumină distanţă ne este greu să distingem chiar şi roiul din care face parte propria noastră galaxie Calea Lactee şi cu atât mai puţin Soarele sau Pământul. Singura planetă de care suntem siguri că este locuită este un minuscul fir de piatră şi de metal, care abia străluceşte prin lumina reflectată a Soarelui şi care la o astfel de distanţă este total pierdută.

Dar acum, călătoria noastră ne poartă către ceea ce astronomilor de pe Pământ le place să numească Grupul Local de galaxii. Are o anvergură de mai multe milioane de ani-lumină şi este alcătuit din douăzeci de galaxii. Este un roi risipit, obscur şi fără pretenţii. Una dintre aceste galaxii este M31, care de pe Pământ se vede în constelaţia Andromeda. Asemenea altor galaxii spirală, aceasta este o roată uriaşă de stele, gaz şi praf. M31 are doi mici sateliţi, galaxii eliptice pitice, unite cu ea prin gravitaţie, prin aceeaşi lege fizică care tinde să mă ţină aşezat pe scaun. Legile naturii sunt aceleaşi în întregul Cosmos. Ne aflăm acum la două milioane de ani-lumină de casă.

Dincolo de M31 se află o altă galaxie foarte asemănătoare, a noastră, cu braţele ei spiralate care se rotesc lent, o dată la două sute cincizeci de milioane de ani. Acum, la patruzeci de milioane de ani-lumină de casă, ne găsim căzând către centrul masiv al Căii Lactee. Dar dacă vrem să zărim Pământul, trebuie să ne schimbăm direcţia de deplasare către zonele periferice ale Galaxiei, către un punct obscur aflat aproape de marginea unui braţ spiralat îndepărtat.

Impresia copleşitoare pe care o avem, aflaţi chiar şi între braţe spiralate, este aceea a unui râu de stele care trece pe lângă noi - un şir uriaş de stele care îşi produc într-un mod splendid propria lumină, unele sunt delicate ca o bulă de săpun şi atât de mari încât ar putea cuprinde zece mii de sori sau un bilion de pământuri; altele sunt cât un orăşel şi sunt de o sută de bilioane de ori mai dense decât plumbul. Unele stele sunt solitare, asemenea Soarelui. Majoritatea au însoţitori. Sistemele sunt de obicei duble, cu două stele ce se orbitează reciproc. Dar există o gradaţie continuă de la sistemele triple trecând prin roiuri răsfirate alcătuite din câteva duzini de stele, până la marile roiuri globulare ce strălucesc cu un milion de sori. Unele stele duble sunt atât de apropiate, încât se ating şi între ele pluteşte materie stelară. Cele mai multe sunt tot atât de îndepărtate cât este Jupiter de Soare. Unele stele, supernovele, sunt tot atât de strălucitoare cât galaxia care le conţine; altele, găurile negre, sunt invizibile şi la câţiva kilometri distanţă. Unele strălucesc cu o lumină constantă; unele licăresc într-un mod incert sau se aprind şi se sting într-un ritm neabătut. Unele se rotesc cu o eleganţă impunătoare; altele se răsucesc atât de frenetic, încât se deformează şi se alungesc. Majoritatea strălucesc în principal cu o lumină vizibilă şi infraroşie; altele sunt surse strălucitoare de raze X sau de unde radio. Stelele albastre sunt fierbinţi şi tinere; stelele galbene sunt convenţionale şi de vârstă mijlocie; stelele roşii sunt de multe ori bătrâne şi aflate pe moarte; iar stelele albe sau negre de mici dimensiuni se află în momentele finale ale morţii. Calea Lactee conţine în jur de 400 de miliarde de stele de orice tip, ce se deplasează cu o graţie complexă şi ordonată. În acest moment, dintre toate stelele, locuitorii Pământului cunosc de aproape doar una.

Fiecare sistem stelar este o insulă în spaţiu, menţinută într-o carantină neîntreruptă faţă de vecinii săi de către anii-lumină. Îmi pot închipui fiinţe în lumi nenumărate care, în evoluţia lor, ajung să cuprindă fragmente de cunoaştere, fiecare dintre ele presupunând iniţial că minuscula lor planetă şi cei câţiva sori neînsemnaţi reprezintă tot ceea ce există. Creştem în izolare şi doar într-un mod lent ajungem să învăţăm Cosmosul.

Unele stele pot fi înconjurate de milioane de lumi în miniatură, pietroase şi lipsite de viaţă, sisteme planetare îngheţate într-o etapă primitivă a propriei evoluţii. Există poate multe stele care au sisteme planetare destul de asemănătoare cu al nostru: la periferie, mari planete gazoase cu inele şi luni îngheţate, iar mai aproape de centru, mici lumi calde, alb-albastre, acoperite de nori. Pe unele dintre ele poate că a evoluat viaţă inteligentă ce a remodelat suprafaţa planetară prin vreun proiect ingineresc enorm. Ei sunt fraţii şi surorile noastre din Cosmos. Să fie oare foarte diferiţi de noi? Care este forma lor, biochimia lor, neurobiologia lor, istoria lor, politica lor, ştiinţa lor, tehnologia lor, arta lor, muzica lor, religia lor, filosofia lor? Poate că într-o zi vom face cunoştinţă cu ei.

Am ajuns acum în vecinătatea noastră, la un an-lumină de Pământ. Un roi sferic imens de bulgări de zăpadă alcătuiţi din gheaţă, rocă şi molecule organice înconjoară Soarele: sunt nucleele cometelor. Din când în când, câte o stea aflată în trecere provoacă un mic şoc gravitaţional, iar unul dintre aceştia se aruncă în sistemul solar interior. Acolo, Soarele îl încălzeşte, gheaţa se evaporă şi se formează o frumoasă coadă de cometă.

Ne apropiem de planetele sistemului nostru: sunt lumi destul de mari, captive ale Soarelui, obligate gravitaţional să urmeze orbite aproape circulare şi încălzite în principal de lumina solară. Pluton, acoperită cu gheaţă de metan şi însoţită de luna sa singuratică gigantică, Charon, este luminată de un Soare îndepărtat, ce arată abia ca un punct de lumină strălucitor pe un cer profund întunecat. Lumile gazoase gigantice, Neptun, Uranus, Saturn - bijuteria sistemului solar - şi Jupiter, au toate un anturaj format din luni îngheţate. La interior faţă de regiunea planetelor gazoase şi a icebergurilor orbitale se găsesc zonele calde şi pietroase ale sistemului solar interior. Există, de exemplu, planeta Marte, cu vulcani înalţi, rifturi uriaşe, furtuni de nisip enorme ce cuprind întreaga planetă şi, posibil, unele forme simple de viaţă. Toate planetele orbitează în jurul Soarelui, cea mai apropiată stea, un infern format din gaz de hidrogen şi heliu ce produce reacţii termonucleare şi inundă cu lumină sistemul solar.

În fine, la capătul pribegiei noastre, ne întoarcem la lumea noastră alb-albastră, minusculă şi fragilă, pierdută într-un ocean cosmic a cărui imensitate depăşeşte cele mai îndrăzneţe închipuiri ale noastre. Este o lume dintr-o imensitate de alte lumi; ea nu poate să aibă importanţă decât pentru noi. Pământul este căminul nostru, zămislitorul nostru. Forma noastră de viaţă s-a născut şi a evoluat aici. Specia umană ajunge la maturitate aici. Aceasta este lumea în care ne-am dezvoltat pasiunea pentru explorarea Cosmosului şi acesta este locul în care ne elaborăm destinul, cu o anumită durere şi fără garanţii.

Bun venit pe planeta Pământ: un loc cu ceruri albastre de nitrogen, oceane de apă lichidă, păduri răcoroase şi câmpii blânde, o lume care pulsează de viaţă. După cum am spus, această lume este, din perspectivă cosmică, dureros de frumoasă şi rară; dar este de asemenea, pentru moment, unică. În întreaga noastră călătorie prin spaţiu şi timp aceasta este, până acum, singura lume în care ştim cu certitudine că materia Cosmosului a devenit vie şi conştientă. Trebuie să existe multe astfel de lumi împrăştiate în spaţiu, dar căutarea noastră începe aici, cu înţelepciunea acumulată a bărbaţilor şi femeilor speciei noastre, strânsă cu un mare cost pe durata unui milion de ani. Avem privilegiul să trăim între oameni străluciţi şi plini de pasiunea descoperirii şi într-o epocă în care căutarea cunoaşterii este în general preţuită. Fiinţele umane, născute în definitiv din stele şi care în acest moment locuiesc într-o lume numită Pământ, au început marea călătorie de întoarcere acasă.

Descoperirea faptului că Pământul este o lume mică s-a petrecut, precum atâtea alte descoperiri umane importante, în vechiul Orient Apropiat, într-o vreme pe care unii oameni o consideră al treilea secol î.e.n., în cea mai mare metropolă a epocii, oraşul egiptean Alexandria. Acolo trăia un om numit Eratostene. Unul dintre contemporanii săi invidioşi l-a poreclit "Beta", a doua literă a alfabetului grecesc, fiindcă, spunea acesta, Eratostene era al doilea în toate câte existau pe lume. Dar pare să fie clar că Eratostene era "Alfa" în aproape orice. A fost astronom, istoric, geograf, filosof, poet, critic de teatru şi matematician. Titlurile operelor pe care le-a scris merg de la Astronomie la Despre eliberarea de durere. El a fost de asemenea bibliotecarul marii Biblioteci din Alexandria, unde într-o zi a citit într-o carte din papirus că la un avanpost al frontierei sudice din Syene, aproape de prima cataractă a Nilului, în miezul zilei de 21 iunie, beţele verticale nu aruncă umbră. La solstiţiul de vară, cea mai lungă zi din an, pe măsură ce orele se îndreptau spre miezul zilei, umbrele coloanelor templului se scurtau tot mai mult. La amiază, dispăreau. În acel moment se putea vedea Soarele reflectat în apa de pe fundul unui puţ adânc. Soarele se afla direct deasupra capului.

Era o observaţie pe care altcineva ar fi ignorat-o cu uşurinţă. Beţe, umbre, reflexii în puţuri, poziţia Soarelui - ce importanţă ar putea avea nişte lucruri atât de simple şi cotidiene? Dar Eratostene era un om de ştiinţă, iar conjecturile lui asupra acestor subiecte obişnuite au schimbat lumea; într-un anumit sens, au făcut lumea. Eratostene a avut prezenţa de spirit să facă un experiment, să observe în realitate dacă în Alexandria beţele verticale aruncă umbră aproape de miezul zilei, pe 21 iunie. Şi a descoperit că fac acest lucru.

Eratostene s-a întrebat cum, în acelaşi moment, un băţ din Syene nu aruncă nici o umbră, în timp ce un băţ din Alexandria, aflat la o mare distanţă către nord, aruncă o umbră pronunţată. Să ne gândim la o hartă a Egiptului antic cu două beţe verticale de lungime egală, unul înfipt în Alexandria, celălalt în Syene. Să presupunem că, la un moment dat, nici unul dintre beţe nu aruncă nici o umbră. Lucrul acesta se explică foarte uşor - dacă presupunem că Pământul este plat. Soarele s-ar situa astfel direct deasupra capului. Dacă cele două beţe aruncă umbre de lungime egală, lucrul acesta s-ar explica de asemenea pe un Pământ plat: razele Soarelui ar avea aceeaşi înclinaţie şi ar forma acelaşi unghi faţă de cele două beţe. Dar cum se explică că în Syene nu exista nici o umbră şi, în acelaşi timp, în Alexandria umbra era pronunţată?

Eratostene a înţeles că singurul răspuns posibil este acela că suprafaţa Pământului este curbată. Nu doar atât: cu cât este mai mare curbura, cu atât este mai mare diferenţa de lungime dintre umbre. Soarele este atât de îndepărtat, încât razele sale sunt paralele când ajung pe Pământ. Beţele situate la unghiuri diferite faţă de razele Soarelui aruncă umbre de lungimi diferite. Diferenţa observată în lungimea umbrelor cerea ca distanţa dintre Alexandria şi Syene să fi fost în jur de şapte grade de-a lungul suprafeţei Pământului; cu alte cuvinte, dacă ne imaginăm beţele întinzându-se până la centrul pământului, s-ar intersecta acolo la un unghi de şapte grade. Şapte grade este aproximativ o cincizecime din trei sute şaizeci de grade, întreaga circumferinţă a Pământului. Eratostene ştia că distanţa dintre Alexandria şi Syene era de aproximativ 800 de kilometri, deoarece angajase un om să o măsoare cu piciorul. Opt sute de kilometri ori 50 fac 40.000 de kilometri: aceasta ar trebui să fie circumferinţa Pământului.

Acesta este răspunsul corect. Singurele instrumente ale lui Eratostene erau beţe, ochi, picioare şi creier, la care s-a adăugat gustul pentru experiment. Cu acestea a dedus circumferinţa Pământului cu o eroare de doar câteva procente, ceea ce constituie o realizare remarcabilă pentru acum 2.200 de ani. El a fost primul om care a măsurat cu precizie dimensiunea unei planete. Lumea mediteraneană din acea epocă era renumită pentru navigaţie. Alexandria era cel mai mare port de pe planetă. Ştiind deja că Pământul este o sferă de dimensiuni modeste, nu ai fi tentat să întreprinzi călătorii de explorare, să cauţi ţinuturi nedescoperite, poate chiar să încerci să navighezi în jurul planetei? Cu patru sute de ani înainte de Eratostene, Africa fusese circumnavigată de o flotă feniciană contractată de faraonul egiptean Neco. Au înălţat pânzele de pe malurile Mării Roşii, probabil în ambarcaţiuni fragile şi deschise, coborând pe coasta de est a Africii, ajungând la Atlantic şi întorcându-se prin Mediterană. Această expediţie epică a durat trei ani, cam cât îi ia unei sonde spaţiale Voyager să zboare de la Pământ la Saturn.

După descoperirea lui Eratostene, au existat marinari curajoşi şi plini de spiritul aventurii care au încercat multe călătorii măreţe. Corăbiile lor erau minuscule.

Aveau doar instrumente rudimentare de navigaţie. Se foloseau de estimări şi urmăreau cât puteau de mult liniile de coastă. Într-un ocean necunoscut puteau să-şi determine latitudinea, dar nu şi longitudinea, observând, noapte de noapte, poziţia constelaţiilor în raport cu orizontul. Constelaţiile familiare trebuie să fi avut un efect liniştitor în mijlocul unui ocean neexplorat. Stelele sunt prietenele exploratorilor, înainte când corăbiile navigau pe Pământ şi acum când navele spaţiale navighează în cer. După Eratostene, este posibil să mai fi existat încercări, dar până în epoca lui Magelan nimeni nu a reuşit să circumnavigheze Pământul. Ce poveşti pline de cutezanţă şi aventură trebuie să fi fost spuse în timp ce marinari şi navigatori, oameni practici ai lumii, îşi puneau în joc vieţile având credinţă în matematica unui om de ştiinţă din Alexandria?

În epoca lui Eratostene, se construiau globuri ce reprezentau Pământul văzut din spaţiu; erau în esenţă corecte în descrierea Mediteranei, o regiune bine explorată, dar deveneau tot mai inexacte pe măsură ce se îndepărtau de casă. Cunoaşterea actuală pe care o avem despre Cosmos împărtăşeşte acest aspect dezagreabil, dar inevitabil. În secolul întâi, geograful alexandrin Strabon scria:
Omul începuse să se aventureze, în sensul aproape exact al cuvântului, către alte lumi.

Explorarea ulterioară a Pământului a fost o întreprindere mondială, incluzând călătorii ce au pornit din şi s-au îndreptat către China şi Polinezia. Apogeul a fost fără îndoială descoperirea Americii de către Cristofor Columb şi călătoriile secolelor următoare, care au completat explorarea geografică a Pământului. Prima călătorie a lui Columb este asociată într-un mod foarte direct cu calculele lui Eratostene. Columb era fascinat de ceea ce el numea "Întreprinderea Indiilor", un proiect prin care urmărea să ajungă în Japonia, China şi India, fără a urma linia de coastă a Africii şi a naviga astfel spre Orient, ci aruncându-se cu îndrăzneală în oceanul occidental necunoscut - sau, după cum spusese Eratostene cu o uimitoare preştiinţă: "trecând pe mare din Iberia în India".

Columb fusese un vânzător ambulant de hărţi vechi şi un cititor sârguincios de cărţi scrise de şi despre vechi geografi, precum Eratostene, Strabon şi Ptolemeu. Dar pentru ca Întreprinderea Indiilor să fie posibilă, pentru ca suita de corăbii şi echipajul acestora să supravieţuiască, Pământul trebuia să fie mai mic decât afirmase Eratostene. Prin urmare, Columb a trişat în calculele sale, după cum foarte bine a arătat facultatea Universităţii din Salamanca care le-a examinat. El a folosit cea mai mică circumferinţă posibilă a Pământului şi cea mai mare întindere către est a Asiei pe care a putut să o găsească în toate cărţile de care dispunea, exagerând apoi chiar şi aceste cifre. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu Americile pe parcurs, expediţiile lui Columb ar fi eşuat lamentabil.

Pământul este acum complet explorat. Nu mai promite noi continente sau pământuri pierdute. Dar tehnologia care ne-a permis să explorăm şi să locuim cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului ne permite acum să ne părăsim planeta, să ne aventurăm în spaţiu şi să explorăm alte lumi. Părăsind Pământul, putem acum să îl observăm de deasupra, să îi vedem forma sferică solidă de dimensiuni eratostenice şi conturul continentelor sale, confirmând faptul că mulţi dintre vechii cartografi aveau o competenţă remarcabilă. Câtă satisfacţie le-ar fi adus o astfel de privelişte lui Eratostene şi geografilor alexandrini!

Într-un sens fundamental, în Alexandria şi-au început fiinţele umane aventura intelectuală ce ne-a condus pe ţărmurile spaţiului, în timpul celor şase sute de ani care au început în jurul anului 300 î.e.n. Nu a mai rămas însă nimic din priveliştea şi atmosfera acelei glorioase cetăţi de marmură. Opresiunea şi teama de cunoaştere au distrus aproape toată memoria vechii Alexandrii. Populaţia acesteia era caracterizată de o minunată diversitate. Soldaţi macedoneni şi mai târziu romani, preoţi egipteni, aristocraţi greci, marinari fenicieni, negustori evrei, vizitatori din India şi din Africa Subsahariană - cu toţii, în afara vastei populaţii de sclavi - au trăit împreună în armonie şi respect reciproc pe durata celei mai mari părţi a perioadei ce marchează măreţia Alexandriei.

Cetatea fusese întemeiată de Alexandru cel Mare şi construită de fosta sa gardă personală. Alexandru a încurajat respectul pentru culturile străine şi căutarea fără prejudecăţi a cunoaşterii. Potrivit tradiţiei - şi nu este foarte important dacă s-a petrecut cu adevărat - el a coborât în Marea Roşie în primul clopot de scufundare din lume. I-a încurajat pe generalii şi soldaţii săi să se căsătorească cu femei persane şi indiene. A respectat zeii altor popoare. A colecţionat forme de viaţă exotice, printre care un elefant pentru maestrul său Aristotel. Cetatea sa a fost construită la o scară somptuoasă, pentru a fi centrul mondial al comerţului, al culturii şi al cunoaşterii. Era dotată cu străzi largi de treizeci de metri, cu o arhitectură şi grupuri statuare pline de eleganţă, cu mormântul monumental al lui Alexandru şi cu un far enorm, Pharos, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Dar cea mai mare minune a Alexandriei era biblioteca şi muzeul asociat (literalmente, o instituţie dedicată specialităţilor celor Nouă Muze). Tot ce mai supravieţuieşte astăzi din acea bibliotecă legendară este un subsol umed şi uitat al Serapeum-ului, anexa bibliotecii, un fost templu reconsacrat mai târziu cunoaşterii. Câteva rafturi mucegăite ar putea fi singurele rămăşiţe fizice ale acesteia. Şi totuşi locul acesta a fost odată creierul şi gloria celui mai mare oraş de pe planetă, primul institut de cercetare adevărat din istoria lumii.

Erudiţii bibliotecii studiau întregul Cosmos. Cosmos este un cuvânt grecesc ce reprezintă ordinea universului. Este, într-un fel, opusul Haosului. Presupune interconexiunea profundă a tuturor lucrurilor. Inspiră admiraţie faţă de alcătuirea complexă şi subtilă a universului. Se putea găsi în bibliotecă o comunitate de oameni erudiţi care explorau fizica, literatura, medicina, astronomia, geografia, filosofia, matematica, biologia şi ingineria. Ştiinţa şi erudiţia ajunseseră la vârsta maturităţii. În sălile acelea înflorea geniul. Biblioteca din Alexandria este locul în care oamenii au reunit pentru prima oară, într-un mod serios şi sistematic, cunoaşterea lumii.

Pe lângă Eratostene, se afla acolo astronomul Hiparh, care a cartografiat constelaţiile şi a estimat strălucirea stelelor; Euclid, care a sistematizat în mod strălucit geometria şi i-a spus regelui său, care se lupta cu o problemă de matematică dificilă: "Nu există nici o cale regală către geometrie"; Dionisie din Tracia, omul care a definit părţile de vorbire şi care a făcut în studiul limbajului ce a făcut Euclid în geometrie; Herophilos, fiziologul care a stabilit într-un mod definitiv că sediul inteligenţei este creierul şi nu inima; Heron din Alexandria, inventatorul angrenajelor cu roţi dinţate şi al maşinilor cu abur şi autor al lucrării Automata, prima operă despre roboţi; Apoloniu din Perga, matematicianul care a demonstrat formele secţiunilor conice - elipsa, parabola şi hiperbola - curbele pe care, după cum ştim acum, le urmează în orbita lor planetele, cometele şi stelele; Arhimede, cel mai mare geniu mecanic până la Leonardo da Vinci; şi astronomul şi geograful Ptolemeu, care a compilat o mare parte din ceea ce reprezintă astăzi pseudoştiinţa astrologiei: universul său centrat pe Pământ a dominat vreme de 1.500 de ani, un avertisment că abilitatea intelectuală nu este o garanţie împotriva erorilor grave. Iar între aceşti mari bărbaţi a existat o mare femeie, Hypatia, matematician şi astronom, ultima lumină a bibliotecii, al cărei martiriu a fost legat de distrugerea bibliotecii la şapte secole după întemeiere, o poveste asupra căreia vom reveni.

Regii greci din Egipt care i-au succedat lui Alexandru aveau idei foarte serioase despre erudiţie. Aceştia au susţinut vreme de secole cercetarea şi au menţinut în bibliotecă un mediu de lucru pentru cele mai bune minţi ale epocii. Biblioteca conţinea zece săli mari de cercetare, fiecare dintre ele dedicată unui subiect distinct; avea fântâni şi colonade, grădini botanice, o grădină zoologică, săli de disecţie, un observator şi o mare sală de mese în care aveau loc, într-o libertate deplină, discuţiile critice ale ideilor.

Inima bibliotecii era colecţia de cărţi a acesteia. Organizatorii scotoceau prin toate culturile şi limbile lumii. Trimiteau agenţi în străinătate să cumpere biblioteci. Corăbiile comerciale care ajungeau în Alexandria erau controlate de poliţie - nu pentru contrabandă, ci pentru cărţi. Sulurile erau împrumutate, copiate şi apoi returnate proprietarilor.

Este greu de estimat numărul exact de cărţi, dar probabil că biblioteca avea o jumătate de milion de titluri, fiecare dintre ele un sul de papirus scris de mână. Ce s-a întâmplat cu toate acele cărţi? Civilizaţia clasică care le-a dat naştere s-a dezintegrat, iar biblioteca a fost distrusă în mod deliberat. Nu a supravieţuit decât o parte extrem de mică din operele acesteia, împreună cu câteva fragmente patetice dispersate. Şi cât de ispititoare sunt aceste părticele şi fragmente! Ştim de pildă că pe rafturile bibliotecii se găsea o carte a astronomului Aristarh din Samos, care susţinea că Pământul este una dintre planete, orbitând în jurul Soarelui ca şi acestea, şi că stelele se află la o distanţă enormă faţă de noi. Fiecare dintre aceste concluzii este corectă, dar a trebuit să aşteptăm aproape două mii de ani pentru a le redescoperi. Dacă înmulţim cu o sută de mii sentimentul de pierdere a acestei opere de Aristarh, de abia atunci începem să apreciem măreţia realizărilor civilizaţiei clasice şi tragedia distrugerii acesteia.

Am depăşit cu mult ştiinţa cunoscută lumii antice. Există însă lacune ireparabile în cunoaşterea noastră istorică. Închipuiţi-vă ce mistere despre trecutul nostru am putea rezolva dacă am avea un permis la Biblioteca din Alexandria. Ştim de existenţa unei istorii a lumii în trei volume, acum pierdută, scrisă de un preot babilonian numit Berosos. Primul volum se ocupa de intervalul cuprins între Creaţie şi Potop, o perioadă căreia îi atribuia o durată de 432.000 de ani, adică cu o sută de ori mai mare decât cronologia din Vechiul Testament. Mă întreb ce se găsea acolo.

Anticii ştiau că lumea este foarte veche şi au căutat să cerceteze trecutul îndepărtat. Ştim acum că Cosmosul este mult mai vechi decât şi-au imaginat vreodată aceştia. Noi am examinat universul în spaţiu şi am descoperit că trăim pe un fir de praf ce se roteşte în jurul unei stele banale situată în cel mai îndepărtat colţ al unei galaxii obscure. Iar dacă suntem o fărâmă în imensitatea spaţiului, ocupăm de asemenea doar o clipită în curgerea veacurilor. Ştim acum că universul nostru - sau cel puţin cea mai recentă întruchipare a acestuia - are o vechime de cincisprezece sau douăzeci de miliarde de ani. Acesta este intervalul scurs de la un eveniment exploziv remarcabil, numit Big Bang. La începutul acestui univers nu existau galaxii, stele sau planete, nu exista viaţă, nici civilizaţii, ci doar o minge de foc uniformă şi radiantă ce umplea întregul spaţiu. Trecerea de la Haosul Big Bang-ului la Cosmosul pe care începem să îl cunoaştem reprezintă cea mai uimitoare transformare a materiei şi energiei pe care am avut privilegiul să o întrezărim. Şi până când nu vom găsi fiinţe inteligente în altă parte, noi rămânem cea mai spectaculoasă dintre toate transformările - descendenţii îndepărtaţi ai Big Bang-ului, dedicaţi înţelegerii şi transformării ulterioare a Cosmosului din care izvorâm.