Descântece

Fac prea mult din asta. Construiesc ceva ce nu există. Lasă să construiască realitatea. Să se construiască singură dacă e ceva de construit de aici. Stau acum în comă şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la asta, fără motiv. A junkie is forever a junkie.

Fac legături care nu există între lucruri, detalii, ca şi cum aş vrea să fie o poveste la mijloc. Cum a stat în maşină şi m-a privit, în loc să vină direct la mine. M-a lăsat să mă cac pe mine de frig. El a stat la cald, înăuntru. A stat şi m-a privit cum mă chircesc de frig şi tropăi de colo-colo.

În revista unui festival de filme documentare la care nu am mai ajuns scria: "Dragostea este cel mai mare lucru care ţi se poate întâmpla, dar asta doar până în momentul în care eşti părăsit de persoana iubită".

Ce vreau să fac din asta?! Mi-este greu să delirez acum pe tema asta, uneori sunt mai cu picioarele pe pământ decât poate că aş vrea. Aş vrea să mă las pradă unei nebunii, dar nu îmi iese. Tai imediat, de una singură, din coma în care m-aş putea bălăcii cu grandoare. Îmi scad singură tensiunea. Cu mintea fac asta. N-am nevoie de pastile. Contra farmecelor. Sigur că nu cred în farmece, doar în alea personale, despre alea vorbesc. Un bărbat îmbrăcat într-un costum impecabil, elegant la nebunie. Nu există expresia asta, nu-i aşa? Nu zice nimeni despre altcineva că este elegant la nebunie. I don't give a shit. Trăiesc în trei limbi momentan. Nu mă mai simt în stare s-o stăpânesc pe niciuna. Şi ştiu că cel mai rău lucru pe care sunt în stare să-l fac, este să încerc să controlez lucrurile. După aia controlul ţi se urcă la cap şi ajungi obsedat de ideea de control şi ajungi să fii controlat de impulsul de a controla. Bullshit. Iar controlul este o iluzie, starea naturală a lucrurilor este incontrolul. Dezordinea. Un costum albastru închis, din stofă de calitate. Nu mă pricep. Dar ştiu să recunosc ceva de calitate. Fără să îi ştiu valoarea reală. Un bărbat elegant îmbrăcat într-un costum albastru închis. Cu o expresie serenă pe chip. Liniştită. Calmă. Decisă. Cu un mugur de zâmbet, aproape un zâmbet, o insinuare.

Unde se manufacturează astfel de lucruri? Unde? Nu ştiu, poate că am după aia de făcut vreo reclamaţie. Vreau şi eu o adresă. Deşi ştiu că viaţa nu primeşte reclamaţii. Nu e genul. Viaţa îţi dă de toate, tu faci o salată cu ce ai, te forţezi să rânjeşti. Viaţa e fantastică. După ce te calcă în picioare, se opreşte şi îţi dă un premiu. Pentru că ai rezistat. Tu înjuri, dar îţi iei premiul şi fugi cu el, pentru că e tot ce-ai aşteptat în acest timp. Nu-ţi vine să crezi cât de norocos poţi fi. Şi te întrebi. Dacă meriţi. Cât o să dureze până ţi se ia jucăria.

Un bărbat în costum albastru închis, extrem de elegant, într-o maşină de teren albastru închis, care în loc să vină la tine, te priveşte fără să ştii că o face. Cum îngheţi, cum te bate vântul. Apoi apare rânjind exact la ora stabilită şi te întreabă dacă n-a întârziat cumva. Apoi îţi povesteşte cum s-a uitat la tine şi te-a văzut stând pe bancă. Şi îţi vine să mori.

Mâini. Palme. Stofe. Culori.

Ce vrei tu de aici? Ce vrei să faci cu ele.

Brânza. Hai să înşirăm toate brânzeturile italieneşti. De acum n-o să mai uit. Parmezan, pecorino, mozzarella. Dacă mai erau şi eu nu mai ştiu, scuză-mă, dar nu te-am ascultat. Eram prea concentrată să mă uit cum ţi se mişcau buzele în timp ce vorbeai şi cred că ai vorbit vreo jumătate de oră despre brânzeturile italieneşti. A, ştiu că ai vorbit şi de o pizza italienească cu mai multe feluri de brânză. Îmi dădeai sfaturi cum s-o fac şi îmi recomandai reţete. Te-am întrebat dacă ştii să găteşti, iar tu ai zis că un bărbat italian trebuie să ştie să gătească.

Când te-ai oprit din vorbit despre brânză, ţi-am prins braţul în panică. Nu, stai. A fost invers. Temându-mă că vei vorbi în continuare despre brânză, ţi-am prins braţul, iar tu m-ai cuprins cu totul şi am mers aşa în tăcere, cu paşii sincronizându-ne perfect. Braţul tău peste umerii mei, cu palma pe sub subsuoară imediat lângă sân. Cred că sunt un mutant şi acolo am eu gura, pentru că am simţit cum îţi sărut palma prin stofă.

Nu era nevoie să vorbeşti. Cuvintele erau de prisos. Respiraţia a dat de gol tot ce simţeai. Respiraţia te trădează. Mică şi măruntă, grăbită. Ca un fel de ţipete mici. Cred că te-am auzit şi scoţând un aaaaaaa... mic şi suferind. Ca o fetiţă disperată. Apoi respiraţie zgomotoasă şi amplă. Cu o încercare din partea ta de a o controla. S-a văzut că încerci să trişezi. Era atâta linişte în jur că respiraţia ta părea urlată la megafon. Şi erai singurul dintre noi care vorbea.