Recviem pentru un copil

- Tania, îi spun noră-mii, care e asistentă medicală la un spital din Chişinău, ia mai povesteşte o dată cum a fost cu copilul călcat de maşină.
- Da' v-am mai spus! se întoarce Tania de la oalele fierbând (făcea mâncare) şi se uită mirată la mine, care tândăleam în faţa laptopului. Asta fac când n-am... inspiraţie: ascult poveşti. Mă amăgesc cu, vezi Doamne, inspiraţia. De fapt mi-e lene.
- Mi-ai mai spus, dar vreau să reţin mai bine.

În realitate am gândul ascuns să aflu mai multe amănunte: poate îmi iese de-o povestire.
- Păi, începe ea, pe vremea ceea făceam practică la spital. La urgenţe. Încă nu terminasem şcoala. Acuma, când aproape nu trece zi (Tania zice "dzâ", iar accentul ei moldovenesc basarabenesc mi-o face şi mai dragă şi îi accentuează parcă o anume inocenţă) să nu văd un mort măcar, nu mi s-ar părea aşaaa... Dar pe vremea ceea... Vasăzică, aduce Scoraia la noi...
- Scoraia?
- Asta... Salvarea. Aduce un băiet călcat de maşină. Era aşa, cam de vreo zece-doisprezece ani. Încă mai trăia, dar era rănit rău: cu părul năclăit de sânge, tot (tăt - zice Tania) numai cheaguri de sânge, colbuit.
- Adică prăfuit? mă fac eu că nu înţeleg.
- Da. Că maşina l-o trântit şi l-o târâit prin colb. Vasăzică, băietul s-o jucat în scver (înţeleg: scuar) cu alţi copii, mingea o sărit pe stradă şi el o fugit după ea. Ş-atuncea l-o prins maşina...

În momentul ăsta intră în casă băiatul meu Vlăduţ, soţul Taniei, şi aude ultimele ei cuvinte:
- Iar cu minciunile tale? N-o crede, tată? zâmbeşte el zeflemist.
- Nu-s minciuni, măi! Nu-s! zice Tania scăpărând din ochi.

Vlăduţ, ca mai toţi din generaţia lui, e un antisentimental. Nu-i plac poveştile "de inimă". Dar eu ştiu bine că are rezerve de sentimentalitate mai mari ca cele de la Roşia Montană. Numai că nu le exploatează (mi-e greu să spun acuma din ce cauză).
- Tania, zic şi îi fac semn să continue, ca un antrenor de tenis după o minge mai puţin reuşită: din priviri. Go!
- Şi nu era niminea. Asistenta, care trebuia, era ocupată cu alt caz, care o venit chiar atuncea. Cealaltă soră nu mai ştiu pe unde umbla. Se vedea că niminea nu avea nevoie de copilul ceala. Niminea nu o venit după el. Niminea, niminea! Sufla greu, că patul se cutremura sub el. Nu mai putea vorbi şi nu-şi lua ochii de la mine. Nu mă rugau, nu-mi cereau nimica ochii ceia. Numa' erau nedumeriţi, nu pricepeau ce se se-ntâmplă.

Ş-atuncea m-am dus eu, o elevă, la dom' doctor. Ştiam unde-i: când n-avea cazuri, se ducea la computator. Intru şi-i spun: "Domnu' doctor, aveţi un caz: un copil cu trauma..." Da' el nu mă lasă să termin: "Are pe cineva?" "N-are." "Bine. Vin acuşi." Şi se joacă mai departe pe computator: nişte muţunachi roşi mâncau hap-hap! nişte muţunachi verzi. Şi iştia verzi se întorceau şi hap-hap! pe ceia roşi. Tare-i mai plăcea lui dom' doctor jocu' ista! I se răcise cafeaua, i se stinsese ţigara şi el tot juca!

Şi eu mă întorc la copil, care acuma răsufla şi mai greu. Horcăia. După cum i se ridica coşul pieptuţului, se vedea că urma să moară. Şi, cât am şters eu urmele de sânge de pe jos, mititelul şi-o dat duhul!
- Tată, aveai mata nişte pudră de talc, mă întreabă Vlăduţ. O mai ai? Că al dracului îmi mai transpiră picioarele.

Îi arăt sertarul unde se află Borotalco - migliore polvere per la pielle. Între timp Tania iese în grădină după leuştean şi alte verdeţuri. Când se întoarce, o las să taie şi să pună în borş dresurile, cum zice ea. Apoi:
- Şi după aceea ce s-o mai întâmplat, Taniuşa?
- Cu băietu'?
- Da.
- După aceea nu venea nimeni. Toţi m-au lăsat singură şi mă întrebam: Ce fac eu aicea? Începuse să plouă şi mă uitam pe geam cum ploua: stropii se loveau de geam şi se prelingeau în jos. Pe urmă m-am gândit la mititel. De ce-i el singur, acu', în ceasul morţii? De ce n-a avut pe nimeni să-l ţină de mână când moare? Măcar atâta! Că era aşa de neajutorat! Şi, uite aşa, mi-o trecut prin cap că ar putea fi băietul meu. Eram prea tânără, ca să-i fiu mamă, dar aşa m-am gândit eu. Am pus mâna pe-un lighenaş, m-am dus şi am adus nişte apă caldă, ca să-l spăl. Era prea fierbinte. Sigur, mortului nu-i mai pasă, dar mie mi-era milă să-l spăl cu apă fiebinte. Am aşteptat să se răcească apa şi mă uitam ca proasta cum se preling stropii pe pe geam şi dispar.
- Tania, e gata masa? îl aud pe Vlăduţ din cealaltă cameră.
- Acuşi!... Şi mă apuc să-l spăl. Îi spăl întâi picioarele. Nişte picioare cum au toţi copiii: slăbuţe, cu genunchii juliţi de la joacă. I-am şters cu buretele toate rănile şi am început să bâigui cu el ca nebuna: Măi băiete, băieţele! Nimeni nu te iubeşte pe tine, nimeni nu vine la tine! Pe urmă i-am spălat părul năclăit de sânge şi tot am bâiguit cu el. I-am scos bluziţa albastră şi i-am spălat pieptuţul de cheagurile de sânge. Şi, iaca-şa, l-am spălat şi am tot discutat. Odihneşte, băieţelule, că de-acu' n-o să te mai doară nimica.

Pe urmă l-am acoperit cu cearşaf şi gata. După un timp vine şi dom' doctor: cu ţigara-n gură şi învârtind cheile în buzunar:
- Unde-i? Mai trăieşte?
- Nu, zic.
- Atuncea cheamă-i pe infirmieri să-l ducă la camera frigorifică. L-ai pregătit?
- L-am pregătit.
- Bine, zice dom' doctor şi ridică colţul cearşafului. Şi deodată îl văd cum scapă ţigara din gură şi se face alb-alb la faţă cum îi coala de hârtie.
- Dom' doctor, vi-i rău? întreb.

Dar el nu răspunde nimica. Îi căuta pulsul băietului. Şi mâna îi tremura. Dar ce puls să mai caute?

Şi-n clipa asta intră zdrăngănind uşa doamna Olia, soţia lui dom' doctor. Şi ea-i doctor, dar la reumatologie.
- Unde-i, unde-i? zice cu glas ridicat.
Ş-atuncea mi-am dat seama: băieţelul mort era copilul lor. Iaca asta-i!

Tania pune borşul în farfurii, dar eu îmi iau laptopul şi merg în camera mea.
- Nu mâncaţi?
- Mai încolo, zic.

În cameră îmi pun Recviemul lui Mozart şi ascult. Rezist tentaţiei de a-mi face o cafea şi mă apuc să scriu titlul: RECVIEM PENTRU UN COPIL.