Până la Dumnezeu şi încă...

Vişinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de câine, se opreşte la poartă, lângă locul unde câinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuieşte cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Mariţa, nevastă-sa "de-al doile". Mai întâi se opreşte la privatizaţi şi bea cât are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arşiţa ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari şi bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit şi ticăloşit cu asupra de măsură. Blestemă şi urlă cât ce poate până ce îngrozeşte tot satul. Turbarea şi îndrăceala lui se ridică până în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei şi Adevărului. Şi-odată Preaînaltul şi-a ieşit din răbdări:
- Vişinel, Vişinel! tună Domnul din înaltul cerului. Mai linişteşte-te şi intră odată în rândul oamenilor! Bată-l Crucea ţi-a luat minţile cu totul.

Înfricoşat, Vişinel cade în nas şi sărută pământul dinaintea Domnului-Dumnezeului său:
- Doamne, în mare mila Ta, înţelege-mă şi pe mine că nu mă pot ţine. La început am băut de bucurie pe la cumătrii şi pe la nunţi. Pe urmă mai beau câte un păhărel, că nevastă-mea, Mariţa lui Vraghie, e tânără, iar eu nu mai îs aşa putinţe. Mă înţelegi?
- Vişinel, Vişinel, îl ameninţă Domnul încruntat şi necruţător, dar şi atotmilostiv în acelaşi timp.
- Ce să facem? Suntem făcuţi din carne, Doamne.
- Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
- Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie şi de necazuri. Uite, acu' Ghiocel, şoşoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii şi cu alţii. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de ruşine.
- Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-şi de Fiul Său.
- S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu'. S-o dus în Germania, şi-acolo face tot felul de ciordalâcuri cu alţii de sama lui.
- Aoleu! În Germania?! Vezi să nu mă pui în cârd cu nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei.

Dar Vişinel n-avea habar de Consiliul Europei!
- Ce ştiu eu, Doamne?! Eu ştiu una: nu mă pot ţine şi pace! Ce pot face?! Ajută-mă!
- Mergi şi tu la dezalcoolizare.
- Ce dezalcoolizare? Când ajung acasă, încep iar.

Bunul Dumnezeu căzu pe gânduri. Căută îndelung cu privirea Sa atotpătrunzătoare în lumile străluminate ale îngerilor. Dar nici heruvimii, nici serafimii, nici prestolii din crugul de jos, nici astralii, nici forţele, nici stăpânirile, nici temeiurile, nici, în sfârşit, arhanghelii din crugul de sus nu-i fură de nici un folos. Toţi erau ocupaţi până peste cap cu lucrul lor îngeresc: ba în Bosnia, ba în Cecenia, ba cu SIDA, ba cu cancerul, ba cu alte năpaste şi molime. Legiunile îngereşti nu dovedeau cu misia lor împăciuitorelnică; astupau gaura colea şi crăpa dincolo, căci amar s-a mai stricat neamul omenesc. Aşa că Domnul căută în popoarele focului, ale apei, ale cerului şi pământului. Căci elementele sunt locuite de creaturi perfecte cu chip uman: pământul e plin, până aproape de centrul său, de gnomi, în foc sălăşluiesc salamandre, fluviile şi mările adăpostesc nimfe preafrumoase, aerul musteşte de silfide. Şi astfel găsi Domnul în unul din departamentele aerului pe Cimbalion, fiul unei silfide, germinat din abundenţa materiei şi a puterii ei imaginative. Ce abundenţă şi ce putere imaginativă vor fi fost nu se ştie, dar Cimbalion ieşi cam năvleg şi negricios. Deh, pătimaşe silfidele astea! Cu toate acestea, Cimbalion era iubitor de Dumnezeu şi destoinic în faptele sale îngereşti. Purta în mână două talere de aramă pe care le zăngănea mereu, aducând slavă cam zgomotoasă lui Dumnezeu. După ce-i luă frumuşel talgerele, îl sfătui ce şi cum, Domnul îl trimise pe pământ la mult păcătosul Vişinel.

Dăduse Domnul o toamnă ghiurghiulie şi cu rod bogat. Vişinel răvăcea. Era vesel nevoie mare şi se vedea că era "cu bomba-n cap", cum zicea Mariţa lui. Cimbalion, firav şi frumos ca o fată mare, intră sfios pe poartă. Avea nişte aripi subţiri, cum sunt cămăşile cepei în anii secetoşi. Erau aşa de străvezii! Mai că nu se vedeau.
- Sunt Cimbalion, trimisul Domnului...

Vişinel rămase ca trăsnit cu mustul cobâlţăind în găleată:
- Domnu' Chimbală Ion, asta-i culesătură de pe urma oamenilor, să ştiţi. Nu-i de furat!
- Nu asta-i problema, zise cu subînţeles Cimbalion.
- Eu, să ştiţi, în fiecare an culeg de pe urma oamenilor... ce rămâne... şi vând pe la oameni. Da' doamna Săndica mi-a spus: Măi, Vişinel, tu îmi vinzi poamă şi pe urmă tot tu vii şi bei vinul. De ce nu-ţi faci şi tu nişte vin? Nu mai fac, doamna Săndica, i-am zis, că nu mă pot ţine şi-l beau tot. Mă pun pe băut şi nu mă las până ce nu-l termin. Da' pe urmă m-am gândit să răvăcesc. Că, oricum, tot beau. Dacă nu mă pot ţine! Poftiţi, domnu' Chimbală. Luaţi loc.

Şi ca prin farmec apărură două stacane de lut. Asta i-a pus capăt sărmanului Cimbalion! Sfios şi supus, nu putu să refuze tulburelul ce gâlgâia de mai mare dragul. Şi totul era aşa de frumos! În cramă mirosea a doagă şi a ottonel. Haşchine de slănină şi afumături atârnau din bagdadie. Şi lacomele viespi bâzâiau aşa de îndrăcit, înecându-se de bună voie în mărgelele roşii ale mustului... Pe-ndată ochii lui Cimbalion se rotunjiră, iar gura i se întinse până la urechi şi aşa-i rămase. Mai băură câte-o stacană. Apoi chiuiră, după datină, la prima găleată de must pus în butoi. Stropii săreau de-o şchioapă din leică, luminile dulci ale toamnei fremătau ca nişte ape pe pereţi, iar ei se aplecară cu râvnă asupra stacanelor, chiuind de data asta după datina de totdeauna a oamenilor beţi.
- Să bem, măi Chimbală, că asta ni-i viaţa! Când oi muri eu, n-o să se ştie nici măcar la Goroni, peste deal. Când o muri Iliescu, o să ştie toată ţara: la amândoi o să ne umple gura cu pământ... De-aceea eu nu mă pot ţine.

Cimbalion mai bolmoji ceva de într-ajutorare, integrare şi alte lucruri sacre, apoi uită cu totul ca luat de o lumină mare. Dar - vai! - lumina nu era nicidecum divină, iar măţişoarele subţiri ca nişte fundiţe roz ale bietului Cimbalion nu se puteau întrece cu borhăile îmbâhlite şi tăbăcite în alcooluri ale lui Vişinel. Ficăţelul lui Cimbalion, deprins numai cu ambră şi nectar, se umflă până peste poate, crăpă şi se făcu ferfeniţă. Iar pneuma sărmanului îngeraş se înălţă în ceruri, la Domnul său.

Cumplit s-a mai mâniat Bunul Dumnezeu:
- Vişinel, Vişinel, stricatule! Omorât-ai pre îngerul Meu!
- D'apoi cin' ţi-e de vină, Doamne, dacă n-ai trimis pe unul care să ţină la băutură? Că eu, ţi-am spus, nu mă pot ţine.
- De băutură l-ai omorât, apoi şi tu să bei până să te văd mort tot aşa, blestemă Atotţiitorul şi dispăru, închizând în urmă-i Porţile Cerului.

Şi-a început Vişinel să bea şi mai crunt. Se-ngrozea şi el cât de rău se îndrăcise.

Iar odată, în iarnă, după ce a băut toată ziua prin sat, s-a întors seara târziu acasă. Încet, fără să-l simtă nevasta, s-a îndreptat către cramă. A aruncat o privire spre cerul de mătase. Şi-a ridicat din nou gândul până la Dumnezeu şi încă o scară. Dar stelele înfipte acolo sus îl priveau obraznic, fără să-i aline deloc muşcăturile amarnice ale părerii de rău după Cimbalion. A stat în cramă, lângă butoi, mai multe ceasuri şi a băut până n-a mai ştiut de el. Cu greu a reuşit să iasă afară. Era un ger straşnic. Vişinel a făcut câţiva paşi clătinaţi, apoi, împiedicându-se de cine ştie ce, a căzut şi, cum nu mai simţea nimic, a adormit pe loc. Cât timp va fi stat în zăpadă, numai bunul Dumnezeu ştie, dar de îngheţat, a îngheţat bocnă.

Nevastă-sa "de-al doile" nu şi-a făcut prea multe griji că nu i-a venit bărbatul acasă. Nu era prima oară că dormea prin sat. Pe la ora trei din noapte însă, Mariţa a ieşit afară "ca omu" şi a dat peste el: îngheţat lemn, ţeapăn, fără suflare. Mariţa a început să strige: "Săriţi! Săriţi!" N-o auzea nimeni. A încercat să-l târâie în casă, dar n-a putut: era greu ca o buturugă. Bocind, a alergat la vecini.

Au venit mai mulţi şi au băgat mortul în casă. Mariţa s-a apucat de bocit, dar o ţigancă mai bătrână, una Tinca Curnapoi, a zis: "Măi, nu-i vreme de bocit. Prima grijă la mort e să-l speli cât îi moale, că, dacă înţepeneşte, e mai greu". Zis şi făcut! Două femei au fugit să aducă apă caldă. Un vecin a mers în cramă să aducă o garafă cu vin, să verse o picătură pentru răposat. Plus de asta, casa Mariţei era neîncălzită şi oamenilor le era frig. Au cinstit câte un pahar şi s-au mai încălzit.

Femeile au adus apă caldă şi au vărsat-o într-o balie. "E cam fierbinte"- a zis cineva. "Parcă mortu' mai simte că-i fierbinte sau că-i rece. De-acum nu-i mai pasă. Săracu' badea Vişinel, a fost om de treabă. Câţi ani avea, Mariţo? Dom'le, ce ţi-i omul! Azi eşti, mâine nu mai eşti! O picătură de ploaie, o răceală - şi gata! Ei, lasă că şi el... Dumnezeu să-l ierte, da' beţiv mai era. Sugea... Să fi fost rachiu făcut din căcat şi tot l-ar fi băut".

Pe urmă l-au dezbrăcat. Chipeş om fusese nea Vişinel. Ş-acum, la bătrâneţe, se ţinea bine, moşneagu'! Avea ochi albaştri, mă-sa îl făcuse cu un român. Îi plăcuseră femeile. Las' că şi ele lui. Ha, ha! O vreme a trăit cu soacră-sa, mama primei neveste. Asta-i viaţa, cât trăieşti faci păcate. După ce mori...

L-au băgat în balie. Un ţigănuş îl ţinea de mâini, iar ceilalţi au prins cu încetul, de la cap. În momentul ăsta, mortul a început să mişte degetele şi să-l strângă de mână pe ţigănuş. Puradelul a răcnit cât a putut şi a zbughit-o pe uşă afară. Ceilalţi - gea! - după el.

Vişinel a gâjâit din balie cu un glas dogit de băutură: "Staţi, bre, că n-am murit." Mai tare de înger, s-a dus după el ţiganca cea bătrână, Curnăpoaia, şi de-acolo a strigat pe cei de afară: "Veniţi, măi oameni buni, să-l scoatem că se opăreşte!" L-au scos ei şi l-au fricţionat cu spirt medicinal. Şi cum stătea înfofolit în vârful patului, Vişinel a început să se uite la icoana Maicii Domnului de pe peretele dimpotrivă. Maica îi zâmbea blând. "Se vede că Ea m-a ajutat, gândi Vişinel, că doar m-am născut a doua oară în balia de rufe şi am fost botezat cu apă pe cap ca şi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Ei."
- Mai pune nişte ulei în candela asta, fa, Mariţă, fa, strigă Vişinel.
- D'apoi, Dumnezeu mă ierte, dar şi Maica Domnului asta mănâncă o grămadă de ulei, zise cu obidă Mariţa.
- Ş-adă, fa, oleacă de vin, că tot am înviat!